Pe caldura asta, cand fierbi in suc propriu, am recitit ,,Borges
despre Borges". Dialogurile din carte sunt vii, marturisirile sunt
sincere.
Borges ,,uraste amintirile" - mi-ar place si mie sa pot spune
asta - si se foloseste de propria modestie ca ,, de un ciomag".
Chiar asa se justifica: ,,Imi cer scuze. Eu nu folosesc modestia.
Sunt absolut sincer".
,,Scopul amintirilor este sa fie uitate", spune Borges. Si cred ca
are dreptate: trecutul trebuie sa fie lasat sa-si doarma somnul de
veci! Sub straturile de flori ale eternitatii!
Un ignorant in ale romanului (?), pentru Borges poezia e totul.
Vorbeste despre poeti si poezie, cu evlavie, asa cum un crestin
traitor vorbeste despre moastele sfintilor...Si Borges e un agnostic;
o marturiseste singur...
Stie sa-l evoce atat de minunat pe Walt Whitman, incat iti vine, in
mod inconstient, sa intinzi mana si sa-l tragi pe poetul american
din raftul bibliotecii...Daca exista in raftul bibliotecii tale!
Borges i-a dedicat un poem lui W. Whitman, poetul lui preferat.
Redau mai jos acest poem, tocmai pentru frumusetea lui:
Camden 1892
Mirosul de cafea si de ziare.
Duminica cu plictiseala ei obisnuita. Dimineata.
Niste versuri alegorice care impodobesc
Pagina rasfoita: pentametrii inutili
Ai unui coleg mai fericit. Batranul sta
Intins si alb in camera lui saracacioasa
Si respectabila. Privirea lenes ii aluneca
Catre oglinda obosita. Ochii lui
Intalnesc o fata. Se gandeste, fara vreo mirare: fata aceasta
Este a mea. Intinde o mana tremuranda
Ca sa atinga barba incalcita si gura pustiita.
Sfarsitul se apropie. Vocea lui declara:
Sunt aproape stins, cu toate astea versurile mele cerceteaza
Viata si splendoarea ei. Am fost Walt Whitman.
10 iulie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu