Samanta cea buna

Ziua Sfantului Andrei, ocrotitorul Romaniei. Un fel de sarbatoare 
natioanala sufleteasca a tuturor romanilor. 
Sfantul Andrei a fost Intaiul chemat, dar si intaiul Apostol care a 
pasit pe meleagurile tarii noastre. El a savarsit prima slujba 
crestin-ortodoxa pe teritoriul tarii noastre, a oficiat prima Sfanta 
Liturghie. Stramosii nostri, traitori in vremurile de atunci, l-au 
tolerat, l-au ascultat, apoi l-au imitat. Si astfel ne-am pomenit 
crestini inca din zorii crestinismului. Lumina apostolica, cea mai 
pretioasa lumina lumeasca, s-a revarsat din plin peste noi. Noi 
n-am cautat lumina, lumina ne-a coplesit, a fost darnica cu noi. 
Sufleteste vorbind, spre deosebire de alte neamuri, dacii nostri 
erau pregatiti: de la al lor monoteism si pana la Hristos n-a fost 
decat un singur pas.
Noi am facut pasul repede spre crestinism, in sufletul stramosilor 
nostri a incoltit iute samanta cea buna.Ogorul nostru sufletesc a fost 
bun inca de la inceput si, cu siguranta, asa va ramane pana la sfarsitul 
veacurilor. Sunt convins ca Hristos traieste in inima multor romani si 
tot aici Sfantul Andrei inca mai predica. Altfel, de ziua Sfantului Andrei, 
dar si a altor sfinti, bisericile ar fi goale...si de lumina, dar si de credinciosi.

stefan s.
30 noiembrie 2012, de ziua Sfantului Andrei, 
in postul Craciunului

Cea mai poetica bautura

Bautura mea preferata este ceaiul. Cea mai poetica bautura, 
cum o numesc eu. 
Cu o cana de ceai in fata, mereu alta, am citit zilele acestea 
poezie (Ana Blandiana si Gabriel Chifu), ,,Scrisorile" lui 
Mozart, sau din ,,Vietile Sfintilor pe luna noiembrie". 
Poezia si rugaciunea, doua surori gemene, au importanta lor 
pentru sufletul nostru. 
La multi dintre noi, sufletul e asemena unui castel greoi, prafuit 
si parasit. E nevoie de ,,maini dibace" sa deretice prin el...
Poezia se pricepe la un astfel de ,,menaj", cum se pricepe si 
rugaciunea, pentru cei credinciosi.
Important este sa lasam o fereastra deschisa, apoi totul se 
petrece de la sine!
Dupa parerea mea, ceaiul e cea mai poetica bautura. Ar trebui 
sa citim poezie si sa bem mult ceai. Si, mai ales ca ne aflam in 
postul Craciunului, n-ar trebui sa neglijam rugaciunea, cea mai 
importanta ,,menajera" a sufletelor noastre. 

stefan s.
29 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Pomul vietii noastre

O insemnare veche:
Mi-a zis mama: 
- Omu-i ca pomu', mai baiete, daca nu-l uzi, se usuca! 
- Cu ce sa-l uzi, mama? 
(Tata m-a indemnat de multe ori spre udatura bahica, lumeasca, 
dar mama?). 
- Cu fapte bune, mai baiete, si cu ganduri frumoase!...
Are drepatate mama, aceasta-i hrana care da satietate si inaltime 
pomului vietii noastre. 
Fiecare om se aseamana cu un pom sadit in gradina lumii.
Radaciniile ii sunt sadite in tina vremelniciei, pe cand roadele, bune 
sau rele, se descopera doar in livezile vesniciei. 
Ar trebui sa avem grija sa nu ramanem doar cu frunzele, fosnitoare 
si atat de efemere. Fiindca numai fructele ne definesc, si numai 
dupa roadele noastre vom fi judecati. 

stefan s.
28 noiembrie 2012

La o cana de ceai

Am cateva bloguri pe care le urmaresc. Pe unul din aceste 
bloguri, chiar astazi am gasit postat un articol cu un titlu  
interesant: ,,De vorba cu o cafea". 

Cana de cafea sau cea de ceai pot fi, cu real succes, 

interlocutorii nostri!

N-am mai baut o cafea de exact 10 ani...Revelioanele ...

si promisiunile mele dintre ani. Multe am promis, la cumpana 

dintre anii trecuti: sa nu mai vorbesc urat, sa nu mai port 

dusmanie nimanui, sa inlatur furiile si prejudecatile, sa-mi 

modelez caracterul infam etc etc...O singura promisiune am 

reusit sa n-o incalc(pana acum): sa nu mai beau cafea!

Zilele acestea, in autobuz fiind, a urcat o batranica. Tinea in

mana o punga cu cafea proaspat macinata...Ce aroma!...

Ajuns acasa, abia am reusit ispitei de a-mi face o cafea...

Scriu aceste randuri si beau o cana de ceai. E un ceai din tot 

felul de ,,buruieni" trimise de  mama de la tara...Si parca stau 

,,de vorba"  cu mama, cu padurea mea de pe deal, cu satul meu...

Se pot spune multe lucruri… la o cana de ceai.

stefan s. 

27 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Ratiune si intelepciune

Ieri a fost ziua Sfintei Mucenitei Ecaterina. O tanara fecioara 
care, la varsta de 18 ani, se putea dedulci de toata intelepciunea 
lumeasca. L-a descoperit pe Hristos, si atunci a inteles ca fara 
Dumnezeu intelepciunea lumii nu ajuta la nimic. 
Aruncata fiind in temnita, Sfanta mucenita  a fost lasata sa 
flamanzeasca. I s-a aratat Sfantul Arhanghel Mihail, ca sa o 
incurajeze inaintea chinurilor ce urma sa le primeasca. Apoi, insusi 
Hristos ,,avea purtare de grija de dansa si-i trimitea in toate zilele 
hrana printr-o porumbita", ba chiar a ,,cercetat-o cu mare slava si 
cu multe cete ceresti". Deci, o fecioara primeste hrana de la 
Hristos printr-o porumbita. Cat putea sa duca in cioc o porumbita?
Cativa dumicati...Dar hrana aceea era satioasa, ca venea de la 
Hristos. 
Se mai spune in viata Sfintei mucenite ca, la sfarsitul patimirii ei, 
,,moastele le-au luat in acel ceas sfintii ingeri, precum s-a vazut de 
credinciosii cei vrednici si le-au dus cu cinste in Muntele Sinai". 
Ratiunea omului de azi, chiar si crestin fiind, refuza astfel de povesti. 
Ratiunea umana refuza multe, ea punandu-se impotriva multor fapte 
ale credintei. Ratiunea sustine indoiala si necredinta, desi ea ar trebui 
sa sprijine taman acea intelepciune intru Hristos la care s-a facat 
partasa inteleapta mucenita Ecaterina.
Ratiunea ar trebui sa ne inalte, nu sa ne coboare de pe scara credintei.

stefan s. 
26 noiembrie 2012

Despre sfarsitul lumii

Se apropie 12 decembrie (dupa unii, data exacta ar fi 21) si va 
trebui sa trecem din nou peste un sfarsit al lumii. 
Profetii mincinosi parca sau inmultit in ultimul timp. Cine nu are 
ce face, ca sa-si ocupe timpul, se ocupa de aceasta problema a 
sfarsitului lumii. Vor sa participe si ei, cu dinadinsul, la intretinerea 
acestei psihoze colective. Nici ei nu sunt convisi ca au dreptate, dar, 
cine stie de unde sare iepurele, poate se potriveste! 
Toata lumea asteapta sfarsitul lumii, prea putini se gandesc la sfarsitul 
propriei lor vieti. Pana si preotii au inceput sa primeasca intrebari 
nelinistitoare de la enoriasi: Ce ziceti, parinte, vine sau nu vine?...Si 
parintele ce ar trebui sa raspunda, el care stie ca acest lucru nu ii e dat 
sa fie cunoscut nici macar lui Hristos...Doar Dumnezeu Tatal stie cand 
vor fi stranse sulurile vremii. Timpul lumesc are hotar doar in mainile 
Domnului.
Nu stiu ingerii din cer acest lucru, dar noi dam crezare unor preoti maiasi, 
care au trait cu atatea sute de ani inaintea noastra. Priceperea lor sa fie 
peste cea a ingerilor? Intuitia lor sa fie mai buna decat cea a lui Hristos? 
Daca suntem crestini si gandim crestineste, atunci ar trebui sa avem  
sficienta incredere in cuvintele Sfintei Scripturi. Daca nu, sa plecam urechea 
la tot felul de zvonuri, caci despre proorocii mincinosi insasi Biblia vorbeste.

stefan s. 
25 noiembrie 2012

O lacrima batuta in cuie

Am descoperit un poet de un suflu curat, cu o respiratie lirica 
remarcabila. Se numeste Rodian Dragoi si apare cu un grupaj  
de versuri in revista ,,Ramuri" nr. 9/2012. 
Citez doar trei strofe dintr-o poezie cu un titlu atat de frumos: 
,,Iubita mea imi tine sangele in brate si plange": 

,,de cand Iisus a fost crucificat 
mama mea Maria 
umbla printr-o lacrima 
batuta in cuie 

azi-noapte am visat 
ca ea a venit pe la mine 

dimineata am gasit  
usa deschisa..." 

O lacrima batuta in cuie e toata existenta noastra, dincoace de 
pragul lui a zambi vesnic. 

stefan s.
24 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Accesul la fericire

,,Nu exista fericire dincolo de cultura", spunea Constantin Noica. 
Accesul omului la cultura e tot mai limitat, e tot mai ingradit si mai 
sufocat de o anumita subcultura. 
In aceste vremuri, e greu sa pricepi daca maidanul si mahalaua mai 
pot fi numite rasadnite ale subculturii, cand multi artisti si scriitori, 
daca nu majoritatea dintre ei, isi prasesc puietii lor literari si artistici 
intr-un astfel de mediu. Mahalagismele au ajuns fraze literare serioase, 
au ajuns versuri celebre, fredonate de tineri si nu numai de ei. 
Exista un scriitor teolog, Constantin Necula, care vorbeste intr-o carte 
a sa despre ,,indumnezeirea maidanului". N-ar fi rau, dar nici posibil, 
cel putin, deocamdata. 
Dar sa sarim peste acest aspect, ca pe multi literati ii deranjeaza.
Omul confunda fericirea cu bucuria, mai ales omul zilelor noastre. Cele 
doua sunt notiuni distincte, situate pe paliere diferite. De la bucurie la 
fericire e cale lunga. 
Ar fi multe de spus pe aceasta tema, pe scurt, am putea rezuma asa: 
omul e mai fericit sa fie bucuros decat fericit! 
Am inceput cu Noica si voi incheia tot cu el: ,,Oamenii te iarta daca 
faci crime. Dar nu te iarta daca esti fericit". 
Si a fi fericit inseamna si a avea acces la cultura. 

stefan s.
23 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Despre sarbatoare

A plecat, dintr-un sat din Moldova, la tata socru in Ardeal. 
- Ce bine c-ai venit, i-a zis tata socru, hai sa ma ajuti sa 
strangem fanul, ca s-au anuntat ploi...
- Mai tata, a zis ginerele, in Moldova se tine ziua duminicii...
- S-o tine acolo...Aici una se stie: fanul n-are sarbatoare! 
Si au strans toata ziua la fan, o zi lunga de duminica. 
Avea ceva fan tata socru! 
Peste noapte, cand ei dormeau truditi, a venit Oltul mare si 
le-a luat tot fanul.  
- Na, tata, a zis ginerele, fanul n-are sarbatoare...dar Dumnezeu 
da!
Mama mea, taranca autentica, are o vorba: Ce duminica 
muncesti...pierzi si risipesti!

stefan s. 
22 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Ruga, 7

      O mama a tuturor

O mama are fiecare 
Cum orice fruct are un pom, 
O mama are orice om - 
Maicuta iubitoare! 

Florile toate au un soare 
Si toate granele au spic, 
Nimic nu creste din nimic - 
Maicuta iubitoare! 

Si flori si oameni, laolalta, 
Suntem ai Tai, de buna seama, 
Caci toti te-avem pe tine mama, 
Maicuta Precurata! 

O mama are fiecare - 
Si Mama, Tu la toti ne esti 
Si te iubim, si ne iubesti, 
Maicuta iubitoare!

(Din Caietul de tara, cu mentiunea: 
Mama, poezia aceasta am scris-o astazi, 29 august 2012, 
pe drumul de intoarcere de la biserica, cu gandul la matale 
si la Maicuta noastra a tuturor, Maica Domnului). - I-am 
facut mamei mele un caiet, pe care am scris franturi de rugaciuni 
si poezii de-ale mele. Aseara, cand am sunat-o, mama mea 
citea chiar din acest caiet...Mama e singurul cititor al poeziilor mele.

stefan s. 
21 noiembrie, in postul Craciunului, 
ziua Intrarii Maicii Domnului in Biserica

Frunze si iluzii

Am trecut prin Cismigiu. Agale, cu ,,Psaltirea" in mana. 
Citeam un verset-doua, mai ridicam privirea... De jur -
imprejur tei invesmantati in aurul toamnei. Cadeau, 
bacovian, frunze. Doar ca, in loc de ciori si corbi, mierle. 
Peste tot, fosnet de frunze si aripi de mierle. 
Pe jos, frunze abia cazute din pomi. Toparceanu: 
,,Frunze moarte, vorba ceea, 
Ca iluziile noastre". 
Asa suntem si noi, trecatori ca frunzele... Si cate iluzii ne 
facem in viata! 
,,Omul ca iarba" ... si ca frunza! 

stefan s. 
20 noiembrie 2012, in postul Craciunului

In tovarasia lumii

In oras fiind, am vazut cum de sub cornisa unei cladiri din Centru 
mai multe ciori au starnit o cucuvea. Au scos-o la lumina pe biata 
pasare de noapte, din locul acela unde isi avea salasul de peste zi, 
si au invaluit-o cu au aripile lor negre, alungand-o departe, spre un 
palc de pomi. 
Fiind in perioada postului, iata ce m-am gandit: cam asa sta treaba si cu 
gandurile noastre. Avem si noi un gand bun, un gand frumos, un gand 
folositor pentru noi sau pentru cei din jur si, fara veste, dau navala 
grijile lumesti peste noi, saracindu-ne. E greu de pastrat un gand frumos, 
toata frumusetea lumii noastre interioare e vulnerabila. Necazuri, ispite, 
suferinte si tot felul de incercari ne tulbura mintea si sufletul. Am vrea sa 
fim si noi mai buni, dar rautatea lumii ne incearca. Am vrea sa fim mai 
rabdatori, dar neastamparul si nerabdarea din jur ne domina. Lumea, cu 
toate ale ei, fiind si noi ai lumii, ne subjuga. 
Traim, cand de fapt traim si viata celorlalti. Cu toata agitatia si, poate, 
necredinta lor. Vorbele, faptele, gesturile lor ne influenteaza si chiar ne 
domina. Traim cu lumea in tovarasie, intr-un fel de comensualism 
pagubos pentru noi. Ar trebui sa avem de castigat, fiind si noi fii ai lumii, 
cand de fapt, de cele mai multe ori pierdem. 
Pierdem pe mana noastra...si a lumii! 

stefan s. 
19 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Duminica

Fara sarbatori...omenirea s-ar fi prapadit de mult! asa spunea
un filosof.
Si duminica e cea mai frumoasa sarbatoare din lume.
Si cea mai des intalnita - tot a saptea zi e o duminica!
Ce alt ragaz lumesc ar putea s-o mai intreaca?
Viata, fara tihna unei zile de duminici, nu-i altceva decat zbucium
si ruinare sufleteasca. 
Pana si Dumnezeu s-a odihnit ... in prima duminica lumeasca! 
Numai omul ...in zbuciumul lui de termita, uita de tihna si de 
duminica. De tihna sufleteasca a unei zile de duminici. 

stefan s. 
18 noiembrie 2012, duminica, in postul Craciunului

Despre aurul sufletesc

Citesc Ziarul Lumina de multi ani de zile, cred ca-l citesc de 
cand a aparut - si sunt ceva ani de-atunci. Mai intai, il cumparam 
de la biserica si il citeam in fosnet dulce de hartie, asa cum se 
citeste orice ziar. Apoi, de ceva vreme incoace, tot mai greu am 
reusit sa-l cumpar. Am incercat sa-mi fac abonament, am fost pe 
la vreo trei ofice postale, dar zbatere mea a fost inutila. Desi se 
afla inregistrat intr-un anume catalog al presei romanesti si, de 
asemenea, aflat pe o lista a ziarelor la care poate sa se aboneze 
oricine, practic acest lucru e imposibil. 
Dezamagit, am inceput sa-l citesc pe calculator. Nu-mi place, de 
aceea nici nu-l citesc pe indelete - lasa ca si ziarul s-a subtiat 
considerabil si nu mai este cel ce a fost odata. Dar, daca nu simti
fosnetul hartiei, parca nu poti sa-ti aduni gandurile si se risipesc 
de-a valma bucuriile sufletesti. Apartin unei generatii pentru care 
contactul vizual cu hartia scrisa ramane esential, pentru noi 
adaptabilitatea la lumea virtuala se face anevoie si fara spor. 
Mult folos sufletesc mi-a adus Ziarul Lumina, mai ales cel de 
altadata, cu interesantele lui ,,Biografii spirituale" si cu paginile, 
mari si luminoase, inchinate sfintilor, sfinteniei si altor lucruri care 
fac atat de mult bine sufletului omenesc.
Daca m-am imbogatit cumva in ultimul timp, atunci Ziarului Lumina 
ar trebui sa-i multumesc, caci averile lumesti se risipesc, doar aurul 
sufletesc ramane.

stefan s.
17 noiembrie 2012, in postul Craciunului

Incantatii lirice

Am fost la posta, sa trimit si sa ridic un pachet. I-am trimis 
mamei un telefon mobil, iar mama mi-a trimis cateva bunatati 
din camara de la tara. 
Va trebui sa mai asteptati, mi-a zis functionara de aici, receptia 
coletelor abia acum se face.
M-am retras intr-un colt si am asteptat. 
Aveam o carte de poezii la mine: Gabriel Chifu, ,,Insemnari din 
tinutul misterios", asa ca m-am apucat, in liniste, de citit. 
Poezia si rugaciunea au un mare dar: ajuta sa treaca timpul mai 
repede. Nu plictisesc, nu te reisipesc, dimpotriva, iti strecoara 
in suflet multa desfatare. Poezia lui Gabriel Chifu merita a fi citita, 
ba chiar recitita de multe ori. Pacat ca nu pot sa reproduc aici 
franturi de versuri, avertismentul inserat cartii nepermitandu-mi 
acest lucru. 
Nu stiu cand a trecut o jumatate de ora si m-am auzit strigat de 
functionara de la ,,mesagerie". Mi-am ridicat coletul, destul de 
greu de altfel, si am pornit spre casa. Magiunul si celelalte 
bunatati din pachet au fost boscorodite din belsug cu incantatii 
lirice, intr-un oficiu postal. 

stefan s. 
16 noiembrie 2012, in postul Craciunului

La multi ani, fiica mea!

Astazi e ziua fiicei mele, implineste 20 de ani! 
E nascuta in prima zi din postul Nasterii Domnului, de ziua Sf.
Cuv. Paisie de la Neamt. Dupa obiceiul  crestinesc de altadata, 
ar fi trebuit sa se numeasca Paisia! (Fiicei mele nu i-ar fi placut 
acest nume...Asta-i nume vechi, de calugarita, a zis ea.). 
Nu stiu cand au trecut cei 20 de ani, viata are o curgere atat de 
lina, ca te vrajeste cu totul. Intotdeauna, sub apele line exista 
vartejuri nefiresti...
Am intrat in biserica Schitului Magureanu si am lasat un Acatist de 
multumire lui Dumnezeu. Domnul, in bunatatea Lui, face atatea 
pentru noi si, de cele mai multe ori, noi uitam sa-I multumim. 
Stiu, copiii de astazi nu mai au ,,obiceiul" de a se ruga lui Dumnezeu; 
multi dintre ei nici macar nu suporta sa le vorbesti despre  Dumnezeu. 
Un Parinte spunea: Daca nu poti sa vorbesti cu copilul tau despre 
Dumnezeu, atunci vorbeste cu Dumnezeu despre copilul tau! 
Asta am facut si eu astazi: am vorbit cu Dumnezeu despre fiica mea...
Si i-am multumit pentru toate.
La multi ani, fata mea!

stefan s. 
15 noiembrie 2012, in postul Craciunului

A inceput postul Craciunului

Gata, a inceput postul Nasterii Domnului. 
Nu vreau sa abuzez de vorbe mari, dar ar trebui sa constientizam 
ca fiecare suflet omenesc e dator sa devina  o mica iesle in care 
sa se nasca Pruncul Iisus. 
Peste 40 de zile, la terminarea acestui post, se va naste Hristos. 
Va fi ziua Lui de nume! La orice prieten, de ziua lui te duci cu flori 
si cu inima deschisa. Hristos e mai mult decat un prieten, mai mult 
decat un parinte drag, mai mult decat orice. Hristos e totul, e insasi 
viata noastra. Nimic nu vietuieste in afara lui Hristos, fiindca Hristos 
e Dumnezeul tuturor. Si al celor ce cred, dar si al celor ce nu cred; si 
al celor vii, dar si al celor morti. Traim, murim, ai lui Hristos suntem 
cu totii, vorba Apostolului.
Postul Nasterei Domnului e cel mai usor post de peste an, fiindca e 
un post al bucuriei sufletesti. Cata bucurie e intr-o familie cand se naste 
un copil! Macar aceeasi bucurie ar trebui sa fie in lume cand se naste 
Hristos. 
Peste 40 de zile, in zvon de colinda, vom veni cu florile noastre sufletesti 
la ieslea unde se va naste Domnul. Pana atunci, un post usor tuturor celor 
care vor sa guste pe deplin Bucuria! 

stefan s. 
14 noiembrie 2012

Odaia de demult

Copil fiind, casuta noastra avea o singura odaie. 
In odaia aceea se petrecea totul. 
Acolo fierbea oala pe foc, acolo plangea sora-mea, acolo 
citeam sau desenam, acolo dormea pisica pe prichiciul sobei, 
acolo impletea si canta sau plangea mama, acolo citeam, seara 
tarziu, la lumina lampii, ca lumina electrica nu aveam. 
In odaia aceea totul era la scara redusa, chiar si evenimentele. 
Doar cand venea tata acasa, o data la 2-3 saptamani, atmosfera 
se tulbura. De multe ori, mama ne lua in brate si fugea cu noi in 
sat. Atunci odaita noastra ramanea la cheremul lui tata; el singur, 
cu sticla de tuica in mana si tigara in gura. 
De multe ori m-am surprins gandindu-ma la odaia aceea din 
indepartata mea copilarie. Si, uneori, mi se face dor de ea.

stefan s. 
13 noiembrie 2012

Sotiile lui Cezar

Esenin, un indragostit-lulea, a avut cinci sotii.
Aflu, din ,,Memoriile" lui Demostene Botez, ca si Cezar Petrescu 
al nostru, un alt indragostit toata viata, a avut tot cinci sotii.
Iata-le, enumerate mai jos: 
1 - Marcela (moarta la doar 25 de ani; unicul lor fiu, Aurel, s-a 
sinucis la varsta de 22 de ani - o drama sentimentala); 
2 - Eugenia Cozmita (Coca, numele familiar); casatoria celor doi 
a durat doar sase luni:
3 - Georgeta Ciocalteu, tot o fata tanara si aceasta, avea doar 19 
ani. Casatoria lor (1932-1941) s-a incheiat cu un divort; 
4 - Ecaterina Bonache (Puiutu) ,,a intrat si a iesit repede din viata 
lui Cezar"; tot divort;
5 - Florica Jianu, originara din Targu Neamt, cu care scriitorul s-a 
casatorit in anul 1954.
A iubit mult si a fost parasit de multe ori, cam asa se poate rezuma 
viata lui Cezar Petrescu. 
Scriitorul a murit in data de 9 martie 1961. Cine credeti ca il cauta, 
nelinistita, prin toata casa? Pisica lui preferata, cea cafenie si cu ochi 
albastri!

stefan s. 
12 noiembrie 2012

Pesti si minuni

Asa am convenit cu sotia mea: sa nu mai gateasca duminica. N-a 
tinut cont, a neglijat acest lucru...si Dumnezeu a pedepsit-o. Da, 
o cunostinta ne-a adus astazi vreo 70 de carasi si carasei, abia 
prinsi pe balta, inca miscau cu totii. Va puteti imagina cat timp i-a 
luat fetei mele pana sa-i curate pe toti (asta-i pedeapsa despre care 
vorbeam). Tot acest peste, primit de pomana (,,ziceti si voi 
bogdaproste!") a venit ca un raspuns la o discutie avuta recent cu sotia mea. 
In postul Craciunului, care se apropie, se regasesc multe zile cu dezlegare 
la peste. Sa nu-ti imaginezi ca voi cumpara peste, sa te saturi, mi-a zis ea. 
Pestele e scump, nu ne da mana!...Acum ne da!, sanatosi sa fim sa-l mancam.
Pestele e un simbol al crestinismului. Scriind despre peste, mi-am amintit 
despre simplitatea acelui calugar de la Muntele Athosului. Un frate de 
manastire se prapadea. De pe patul de moarte si-a exprimat dorinta de 
a gusta putin peste, dar peste nu se afla in toata manastirea. Calaugarul cel 
simplu, milostiv din fire, ii parea atat de rau ca nu putea sa-i indeplineasca 
ultima dorinta fratelui sau. S-a retras de toti si, plangand din tot sufletul, s-a 
rugat lui Dumnezeu sa faca ceva pentru a indeplini dorinta fratelui muribund.
Si Dumnezeu l-a ascultat si a facut o minune: Calugarul cel simplu s-a pomenit, 
asa dintr-o data, cu un peste mare in maini. Dumnezeu a materializat ideea unui 
peste, inmuiat fiind de fiorul unei sincere rugaciuni.

stefan s. 
11 noiembrie 2012, duminica, de ziua Sfantului Mucenic Mina

Toparceanu in trei ipostaze

In ,,Memoriile" sale, Demostene Botez il prezinta pe poetul 
George Toparceanu in trei ipostaze: 
1- Cea de solitar. In ,,odaita sa din Pacurari", Toparceanu traia 
izolat de lume, impartind incaperea doar cu doi locatari inediti: o 
broasca testoasa, care dormita sub patul de fier, si ,,un pui de 
stanca imblanzit, cazut din clopotnita bisericii si infiat de Toparceanu".
D. Botez chiar se amuza putin pe firea retrasa a poetului: ,,Cel mai 
sociabil dintre toti era puiul de stanca"! Singur, fara musafiri si prieteni, 
doar cu gandurile si preocuparile sale, asa isi ducea viata Toparceanu.
2 - Ipostaza de cercetator (iscoditor al lucrurilor). ,,O data, la 
vanatoare intr-o padure, a lasat vanatoarea balta si s-a apucat sa 
studieze viata unui musuroi de furnici: a facut colonizari dintr-un alt 
furnicar, a provocat incendii aprinzand un ziar, l-a inundat cu o caldare 
de apa, pentru ca apoi ceasuri intregi sa vada cum reactioneaza si ce 
fac furnicile". Cu acelasi ,,interes copilaresc", poetului ,,ii placea sa 
desfaca pistoale vechi, diverse antichitati, manere de iatagane incrustate, 
inchizatoare de pusti...sa inventeze jucarii pentru distractia copiilor". 
3 - Frica de moarte. Poetul ,,se temea de moarte. Nu firesc, ca orice 
om, ci mai acut, mai obsedant''. (Toparceanu se temea de moarte, 
Eminescu privea moartea cu indiferenta, dar se temea de stafii!). Si il  
mai ,,exaspera" ceva, anume ca viata va continua si fara el !
Cu toata discretia si viata sa retrasa, Toparceanu a scris o poezie ,,plina 
de viata, de soare si lumina", din care razbate un umor fin, de calitate.

stefan s. 
10 noiembrie 2012

,,Ileana tractorista"

Ieri, fiind nevoit sa raman in Centru orasului doua ore si neavand 
unde pierde vremea, am vizitat Expozitia de pictura de la parterul  
Muzeului Municipiului Bucuresti. Apoi, ca tot mai aveam timp 
berechet, am intrat la Targul de carte de la Sala Dalles, la deja 
cunoscutul Kilipirim. Prea mari chilipiruri nu gasesti nici la acest 
targ, asa cum ne-am obisnuit, cartile sunt scumpe peste tot. 
Am cumparat patru carti: W. Shakespeare (Regele Lear si A 
douasprezecea noapte), C. Badilita, Regele cu o harfa in maini si 
Tudor Opris, Istoria debutului literar al scriitorilor romani in timpul  
scolii (1820-2000). Aceasta ultima carte a domnului profesor Tudor 
Opris e de fapt o reeditare a cartii domniei sale ,,500 de debuturi 
literare", aparuta in anul 1991, si pe care o am in biblioteca proprie. 
E interesant de urmarit in aceasta carte cum aratau bobocii literari 
ai unor scriitori care au cunoscut consacrarea mult mai tarziu. Unii 
aveau o anumita demnitate si tinuta morala inca din adolescenta, altii 
chiar de pe bancile scolii erau predispusi la concesii facute regimului 
de atunci, numai ca sa-si vada numele tiparite in anumite reviste literare. 
Afli tot felul de lucruri interesante citind aceasta carte. Ca tot intentionam 
sa dau un exemplu, ma voi folosi de debutul elevului buzoian Ion Baiesu. 
A debutat ca poet (!), in 1951, in revista ,,Viata Romaneasca", cu poezia 
,,Ileana tractorista". Tot aceasta revista ii acordase locul trei la un concurs 
organizat, pentru poezia ,,Sefa de brigada", in care se intrezareste deja 
zambetul fin al viitorului umorist. Inchei cu o strofa din aceasta poezie a 
debutantului Ion Baiesu: 
,,In orice dimineata-o vezi pe Floarea 
Batand cu pasul ei marunt cararea. 
A dracului mai e de inimoasa 
Din loc urnesti cu ea, de vrei, si-o casa".

stefan s. 
9 noiembrie 2012

Jurnal de tara, 8, Tutun si magiun

                Marti, 21 august 2012
Pana la masa de pranz, am desfacut de pe samburi o ,,badoaca" de 
prune; prune tari, ca mi-am rupt degetele cu ele. Apoi, am dat prunele 
prin masina de tocat, si mama le-a pus la fiert, intr-un ceaun urias, ca 
sa facem magiun. Ieri, un ceaun urias de magiun, astazi, inca unul. Cine
o manca atata magiun? Degetele mele au culoarea frunzelor de nuc 
uscate; asa, cu ele murdare, ma voi duce la Bucuresti.
Tata, ca inginerul, sta deoparte, filosofeaza, mai mult pe teme politice, 
in timp ce mesteca un bat de chibrit intre masele. A fumat vreme de 42 
de ani; s-a lasat, dar e nervos ,,mananca" chibrituri acum! Ii spun 
,,Legenda tutunului", citita la Hasdeu, in ,,Cartile poporane". Ca sa 
rada de oameni, dracii si-au facut nevoile intr-un harzob, dupa care au 
ingropat murdaria aceea in pamant. Asa a crescut tutunul, numita si 
,,planta dracului". Na, au zis dracii, lasa-i pe oameni sa se bucure si ei 
de iarba... noastra ! Si i-a invatat sa fumeze...Ce-am scos noi pe dos, sa 
traga ei pe nas!, s-au amuzat incornoratii...Si se mai amuza, cu siguranta 
si acum.
Un vant nebun ( de cand am venit la tara nu s-a oprit vantul asta!) a 
injumatatit merele din livada; cazute la pamant, le bazaie mustele.
Asta noapte am avut o ora de insomnie; am asculta greierii, dar si 
merele cazand pe acoperisul bucatariei din curte.
Nu mi-e dor de Bucuresti, dimpotriva. Doar pe L. ce-o mai visez
uneori. Asa cum i-am promis, un vechi obicei al meu, ii scriu, in 
fiecare zi, cate-o scrisoare.
Seara, am  ajutata-o pe mama la pus muraturi si am cules pastai, 
pentru maine. Cum ploaia ne-a ocolit, am udat gradina. In inserarare, 
peste dealul Osoiului, luna Crai-Nou. Mainele imi miros a ierburi si 
legume, iar simturile toate parca respira poezie. Sau rugaciune, caci 
nici nu-mi pot da bine seama.

stefan s. 
8 noiembrie 2012

Frumusetea oboseste

Doua ore la Muzeul National de Arta al Romaniei. Abia m-am 
intors, cu capul plin de imagini si impresii. Intai am vazut Expozitia 
Charles Leirens. Inteligenta privirii, o expozitie foto dedicata vedetelor 
inceputului de veac XX: A. Gide, F. Mauriac, A. Malraux, R. Margrite, 
Bela Bartok, J. Romains, Marc Chagalle etc. De remarcat imaginele
foto cu Eugene Ionesco si Paul Valery batran (1935). 
A doua expozitie vizitata: Mitul national.Contributia artelor la definirea
identitatii romanesti(1830-1930). In cele vreo cinci sali rezervate acestui 
eveniment sunt expuse lucrari ale celor mai buni artisti plastici ai nostri:
Ion Andreescu, N. Tonitza, Th. Aman, Misu Popp, C. Ressu, Ctin Lecca, 
N. Grigorescu, Ghe. Tattarescu, Carol Popp de Szathmari, Sava Hentia, F. 
Sirato, St. Luchian, St. Dimitrescu, N. Vermont, Apcar Baltazar, Olga 
Greceanu. I-am uitat pe C. D. Rosenthal, pe Ion Theodorescu-Sion, pe D. 
Ghiata, pe Fidelis Walch, cu ,,Portretul Teodorei Cantacuzino(Mama lui Mihai 
Viteazul), un portret de dimensiuni mari si care domina sala de expozitie 
si atrage toate privirile. Tablouri pe care le cunosteam doar din reproducerile 
aflate in  manualele scolare de altadata (mai ales cele de istorie), le-am vazut 
pe viu, le-am mangaiat cu privirea si le-am trait cu sufletul.
Avea dreptate Cesare Pavese, munca oboseste (Laborare stanca). M-am 
intors acasa obosit, dupa atata truda sufleteasca. Cu adevarat...si prea multa
frumusete oboseste! 

stefan s.
7 noiembrie 2012

Pata de culoare

,,Cand fac un lucru, trebuie ca ceva sa ma incite", asa marturisea 
Joan Miro. 
Pentru pictorul catalan, o pata de vopsea, cazuta pe podea, putea 
fi un motiv de excitatie. ,,Cand lucrez, uite ce ma excita: aceasta 
pata mica, alba, de jos." 
Pata de culoare, in viziunea lui Miro e un mic embrion: acolo, in 
interiorul ei, in mod nevazut, sta ingramadita o intreaga lume plastica. 
Spune Miro: ,,Plecand de la aceasta pata, rosie sau albastra, putem 
strabate lumea". 
Lumea picturii este o lume fascinanta, numai ca, in conceptia lui Miro, 
e intr-o continua pierdere a puritatii: ,,incepand din epoca cavernelor, 
pictura este in decadere". 
Miro, intr-un mod inedit, a incercat sa puna stavila acestei decaderi. 
Elementul pe care pictorul a mizat a fost pata de culoare. Pictorul 
catalan studia desenele copiilor, ca sa poata face o opera mare, pe 
gustul adultilor. 
A fost obsedat de puritate. 
Arta lui a convins pe multi, pe altii i-a intrigat insa. Puritatea lucrarilor 
lui nu a impresionat pe toata lumea. 
Un lucru ramane cert: Miro va fi asociat cu pata de culoare, aceasta 
molecula plastica fara de care frumusetea picturii nu ar putea fi posibila. 

stefan s. 
6 noiembrie 2012

Pe strada unui Schit

De la piata Kogalniceanu, ca sa ajung  la Administratia Financiara, 
de pe str. Popa Tatu, am urcat pe strada Schitu Magureanu. Pe 
langa Cismigiu, in orele diminetii si in cantec dulce de pitigoi. Da, 
la inceput de noiembrie, Cismigiul fosnea de cantec si de lumina. 
De sus, de la Schit, pe trotuarul pustiu, cobora o maicuta, in hainele 
ei cernite, iute-iute, ca o furnica. A trecut pe langa mine, grabita, 
precum gospodina Otiliei Cazimir.
Am intrat in biserica Schitului; in linistea naosului, in penumbra lui, 
parca simteai fosnet de aripi de ingeri. Sunt frumoase bisericile noastre 
ortodoxe, pline de enoriasi, dar parca mai atragatoare raman asa, in 
linistea si singuratatea lor. M-am inchinat la icoane; la piciorul Crucii 
Mantuitorului, vaze cu flori de toamna (interesant modelul uneia dintre
aceste ulcele). Linistea bisericilor e odihnitoare; ce bine ar fi pentru sufletul 
nostru daca am face mai des popas in Casa Domnului!
In fata Schitului - de ce chiar aici? - piateta Papa Paul al II-lea, cu 
statuia recent beatificatului Papa chiar in mijlocul ei. Unii sustin ca acest 
lucru s-ar datora actiunii tot mai insistente a ecumenismului,  sau - de ce 
nu? - poate ca e un simbol mobilizator spre mult visata unificare crestina. 
Nepasarea tot mai mare a omului modern pentru cele religioase se vadeste 
si in cazul de fata: un simbol catolic in fata unei biserici ortodoxe vii, 
slujitoare, cu tot statutul ei de monument istoric.
N-am avut prea mult timp sa cuget la cele scrise mai sus, ca am intrat in 
sediul Administratiei Financiare, de unde am iesit abia dupa doua ore de 
stat la coada si cu gandurile vraiste. Asa se salbaticeste omul de azi, asa 
uita el de cele spirituale, ratacit fiind prin hatisurile lumii materiale. 

stefan s. 
5 noiembrie 2012

Numele noastre in ceruri

Duminica. De putin timp, m-am intors de la Sfanta Liturghie. 
Pilda bogatului nemilostiv si a sarmanului Lazar... Interesant: in 
vesnicie, Lazar are nume, bogatul nu. Mi-am amintit de spusele 
Mantuitorului : Bucurati-va, ca numele voastre sunt scrise in Ceruri! 
Numele, faima asta lumeasca, la unii, nu intotdeauna o poti lua cu 
tine. La ce-ti ajuta, daca n-o poti lua? - E fireasca intrebarea, zic eu. 
Apoi, inca un aspect: pe pamant, Lazar era un umil cersetor, asezat 
la poarta bogatului nemilostiv. In Cer, lucrurile se schimba: bogatul 
devine cersetor la poarta Raiului lui Lazar. Ii cere, el care avea de 
toate in lume, o picatura de apa, ca sa-si mai stinga focul. Cu siguranta 
ca Lazar iar fi dat, ba chiar mai mult decat i-a cerut bogatul. Dar 
Avraam, in sanul caruia se afla acum, se opune. Si nu doar Avraam, ci 
insusi legile divine, caci intre Rai si Iad, pentru a nu amesteca vesniciile, 
Dumnezeu a asezat o prapastie mare. Nu poti trece dintr-un loc in altul, 
asta e randuiala lui Dumnezeu. 
Auzi pe cate unul - vrajitori, spiritisti, ca s-a umplut lumea de ei: spiritul
cutaruia mi-a spus...Sau: i-am vazut spectrul...N-a vazut si n-a auzit 
nimic acel vizionar al lumii. Mortii odata plecati, nu se mai intorc niciodata. 
Numai diavolii, inselatorii astia, fac naveta intre cer si pamant, si asta tot 
dintr-o randuiala dumnezeiasca. Si pot lua, spre inselarea noastra, tot felul 
de identitati.

stefan s.
4 noiembrie 2012

Cat ar cantari un suflet de scriitor?

Am scris, ieri, despre Horia, Closca si Crisan; astazi voi scrie 
despre Eugen Uricaru. Care sa fie legatura intre cele doua postari? 
Iat-o: Eugen Uricaru a scris romanul ,,1784.Vremea in schimbare", 
o carte despre Rascoala condusa de cei trei eroi-martiri transilvaneni. 
Tot ieri, scriitorul Eugen Uricaru a implinit 66 de ani. Multi inainte! ii 
urez si eu, desi nu am citit nicio carte a Domniei sale. Oare in acest  
amanunt sa se regaseasca motivatia scriitorului de a da literaturii romane 
o asfel de carte istorica: faptul ca s-a nascut intr-o zi de 2 noiembrie, 
peste exact 216 ani? Numai dl Uricaru ar putea sa raspunda...
Aflu din ziarul Jurnalul National de ieri, care ii si dedica rubrica ,,Azi e 
ziua ta", ca Eugen Uricaru a inceput sa citeasca de la varsta de 4 ani si 
de atunci a ramas ,,captiv in lumea cartilor". Mai aflu despre modestia 
scriitorului, daca a pornit din inima o astfel de remarca: ,,Ma felicit pentru 
ca nu mi-am dorit niciodata nimic. Tot ce a venit, am suportat!" - Bine si 
crestineste zis! Tot scriitorul spune : e bine sa fie cartile premiate, dar mai 
bine ar fi sa fie citite! - Mare adevar si aici...
Voi cauta sa  citesc ce a scris Eugen Uricaru, mai ales romanul privitor la 
Rascoala de la 1784 (deja am identificat biblioteca de cartier care detine 
aceasta carte). Daca Eugen Uricaru este intradevar omul pe care l-am 
perceput din acest minuscul articol de ziar, atunci, indreptatit intreb si ma 
intreb pe mine insumi: Cat ar cantari un suflet de scriitor?

stefan s. 
3 noiembrie 2012

Vieti de sfinti si de eroi

Astazi se implinesc 228 de ani de la izbucnirea Rascoalei lui 
Horea, Closca si Crisan. Oare mai intereseaza pe cineva acest 
lucru? Am inteles ca Biserica ar fi fost interesata de cei trei 
martiri ai neamului nostru, ca ar fi dorit sa-i treaca in calendarul 
sfinteniei vesnice. Nu s-ar fi putut - si asta din cauza cerintelor 
privind dosarul de canonizare. Horia si Closca ar fi fost masoni, iar 
Crisan, asa cum stie toata lumea, speriat de ce urma sa i se 
intample, s-a spanzurat, in temnita, cu nojitele de la opinci. Martiriul 
la care au fost supusi Horea si Closca e una din cele mai graitoare 
dovezi de neomenie din intreaga noastra istorie. Au mai patit-o si altii, 
de pilda, Gheorghe Doja, in 1541. 
In vremea copilariei mele era aproape imposibil sa ai acces la cartile 
bisericesti, la ,,Vietile sfintilor". Dar cartile de istorie, bogat ilustrate, 
tineau foarte bine loc de aceste ,,Vieti". Multi oameni au murit pentru 
binele nostru, e plina istoria noastra de sfinti si de martiri. S-ar cuveni 
sa fim mai atenti cu memoria lor, sa-i purtam in inimi si in gand, sa le 
dam cinstea cuvenita. Acesti oameni nu au murit doar pentru binele 
nostru material, ci si pentru linistea si credinta noastra stramoseasca. 
Astazi, intr-o epoca a materialismului agresiv, astfel de fraze starnesc 
zambete, desi ar trebui sa infioare si sa trezeasca la viata suflete.

stefan s. 
2 noiembrie 2012

Sitarul

Intr-o statie de autobuz, astazi, la ora 9 dimineata. 
Pe deasupra unui palc de tei, ca intr-o veritabila poveste 
vanatoreasca, a trecut in zbor un sitar. Autentic, nu cine stie ce 
inchipuire cinegetica. Adica, un Scolopax rusticola, asa cum ii 
spun specialistii. 
Am mai vazut sitari in Bucuresti, nu e primul. 
Cand a murit tata socru, cu 6 ani in urma, in ajun, ca o prevestire, 
in gradina blocului am vazut un sitar. In gradina blocului lui tata socru. 
Era o inserare de primavara, cu miros reavan de padure si arome de 
zambile de curand inflorite.
Cu cativa ani in urma, intr-o toamna aurie, alt sitar, si tot seara.
Si, ca sa inchei frumos aceasta insemnare, as mai nota urmatoarele: 
Ma aflam la Manastirea Cheia, intr-un pelerinaj de o zi, cand ma suna 
sotia. Am iesit de la Sfanta Liturghie si i-am raspuns la telefon. 
- Ghici ce pasare am in casa? m-a intrebat.
Am enumerat tot felul de pasari; n-am ghicit. 
- Un sitar, mi-a zis radiind de fericire. 
Era ranit; l-a gasit cazut sub zidul unui supermarket. 
- De unde stii ca-i sitar? am intrebat. 
- M-am uitat in cartile tale cu pasari...E bondoc, are cioc lung si dungi 
negre peste crestet. 
Avea dreptate, era un sitar; l-am vazut cand m-am intors, seara, acasa. 
Pacat ca nu l-am mai gasit viu, murise.

stefan s. 
1 noiembrie 2012