E scris in stele!

Un pietroi ceresc numit Romania!
Da, asa a fost botezat un asteroid: cu numele tarii noastre! 
Ce sa fie un asteroid?
Un bolovan ceresc care rataceste prin spatiu, un planetoid.
Astfel de obiecte ceresti pot pune oricand serioase 
probleme planetei noastre.
Sa speram ca Romania nu va fi un pericol pantru viata de 
pe Terra...Ar fi culmea ca, tocmai ea, o tara mica si pasnica, 
sa produca vreun dezastru la scara mondiala!
Romania se invarte linistita in centura de asteroizi, adica in 
acel  "brau de stele" dintre planetele Marte si Jupiter.
Daca nu va fi tulburata de nimeni, Romania isi va vedea de 
invarteala ei.
In timp ce pe Pamant viata curge, ea va rataci printre stele,
departe de privirile noastre.
Nu ne inaltam noi prea des cu gandul la cer; de acum inainte 
am putea sa o facem, macar si pentru acest motiv lumesc...
Departe, printre sori si stele, Romania este un nume scris 
in cer!


31 mai 2012

Jertfa si confort

Pentru o scurta evidenta a sfintilor exista Sinaxarele.
In Sinaxarul zilei de ieri se remarca doua Teodosii, doua
mucenite care au trait in epoci diferite.
Sfanta Teodosia din Constantinopol, traitoare in vremea 
prigoanei impotriva sfintelor icoane. A fost ucisa, impreuna 
cu alti mucenici , in timp ce apara o icoana a Mantuitorului 
de la poarta orasului.
Sfanta Teodosia, o fecioara din Cezareea Palestinei, a fost 
martirizata in anul 308 d.Hr.
Martirajul ei a fost mentionat de un martor ocular: Episcopul 
Eusebiu al Cezareii, parintele istoriografiei crestine.
Intinsa pe o roata si sfasiata cu gheare de fier, mucenita a 
suferit, cu barbatie, chinurile fizice. Ca sa poata fi ucisa, a 
fost nevoie ca ostasii dregatorului Urban sa o inece in mare.
Asa s-a consolidat crestinismul...
La umbra acestor jertfe ne odihnim noi, crestinii de astazi.
Ne-am pus vreodata intrebarea: meritam, oare, acest confort?
Daca am citi mai des Vietile sfintilor, am intelege si noi de ce 
este necesar sa raspundem cu o mica jertfa la marea jertfa a 
crestinilor de altadata.
Nu ni se cere sangele, ci putina iubire, pentru Hristos si pentru 
aproapele nostru.

30 mai 2012

Scriitori si personaje

Ca sa faca literatura scriitorul isi culege modelele din viata.
Personajul creat devine superior modelului de imprumut: e 
cosmetizat din plin, e prelucrat stilistic; cu alte cuvinte, e 
intolit literar.
Nu-l mai recunostui de schimbat ce e!
Cateodata e atat de carpit literar, ca te pune pe ganduri:
oare de cati oameni reali, te intrebi atunci, s-a folosit autorul 
la alcatuirea lui?
Personajele literare au identitatea si personalitatea lor.
Scriitorul se vrea un mic demiurg care se joaca de-a creatia 
si de-a dozajul.
In literatura e ca si in alchimie: aurul realitatii exista doar in 
imaginatie!
M-am intrebat de mai multe ori: oare cum ar arata lumea 
reala populata cu personaje literare?
Ce talmes-balmes ar mai fi pe pamant!
Daca am putea miza pe o inventie tehnologica care sa poata 
da viata personajelor literare...Sa le faca sa umble 
nestingherite printre noi... Sa le dea constiinta de sine si 
dorinta de a-si intalni autorul, tatal lor moral, si fizic sub 
aspect literar.
Cred ca cei mai multi scriitori s-ar simti stingheriti daca, pe 
nepusa-masa, ar suna la usa casei propriile lor personaje 
literare.
- Ce faci, tata, cum o mai duci?...Sunt real, chiar daca vin 
dintr-o fictiune!
Si apoi, sa-l ia la rost pentru toata viata lor literara!
Cat mi-ar place sa se intample asa. Scriitorii ar fi mai 
responsabili atunci cu propria penita si harul lor creativ!


29mai 2012

Actori si suflete pereche

Stau cu mama soacra la taclale.
Afara, in fata blocului, se aud tipete de copii.
Mama soacra:
- Niciodata nu mi-au placut copiii. Daca nu si i-ar fi dorit 
atat de mult taica-tu, eu nu as fi facut copii.
Cu alte cuvinte, daca nu ar fi fost tata socru - Dumnezeu 
sa-l odihneasca! - as fi ramas neinsurat.
Si eu care am batut 500 de km, ca sa-mi intalnesc 
sufletul pereche!
Cate optiuni exista in viata si totusi oamenii se cupleaza 
numai intr-un anume fel...
Intre mine si L. au fost, mai intai, 500 de km, apoi, un 
balcon si, la sfarsit, o chemare...
Mai romantic chiar decat intr-o piesa de teatru reusita.
Doi cate doi, indragostitii lumii sunt ca niste veritabili 
actori. Pacat, mare pacat ca multi dintre ei nu-si duc 
rolul asumat pana la capat.
Eu si cu L. a mea jucam in aceeasi piesa de aproape 23 
de ani...
Cu voia lui Dumnezeu, la apropiata noastra nunta de 
argint vor dansa doua suflete pereche!


28 mai 2012

Pamantul si batranii nostri

Aseara, in drum spre biserica, am vorbit cu mama la telefon: 
sapa in gradina casei si asculta ciocarliile! 
La 70 de ani ai sai, mama mea e bucuroasa si-i multumeste 
lui Dumnezeu ca poate sa lucreze o ditamai gradina.
Pe cand eu, cu mult mai tanar decat ea, ma ofilesc in
Bucuresti si ma plang zilnic de dureri de oase.
Taranii nostri au iubit pamantul; nu sunt povesti naratiunile lui 
Rebreanu si a altor scriitori ca el.
Viata moderna il indeparteaza pe taran de pamantul sau; il 
momeste si ii intinde tot felul de capcane viclene. Si mai ajuta 
si politicienii, cu deja proverbiala lor nepasare.
Pamantul ne-a hranit si ne va hrani mereu. Nu poti sa-l neglijezi; 
e pacat in fata lui Dumnezeu sa-ti bati joc de o astfel de bogatie 
naturala.
La viitoarea judecata a lumii, insusi pamantul, cu oasele 
strabunilor ingropate in el, ne va fi judecator...
Cand scriu aceste randuri, inca mai simt mirosul pamantului de 
sub propriile-mi unghii. Si sangele macilor rosii valurind peste 
dealurile copilariei.
Mai da-le viata, Doamne, batranilor tarani, caci numai ei mai 
stiu sa se bucure de mireama divina a pamantului!


27 mai 2012

Traian si lupoaica suprarealista

Am luat la pas Centrul Vechi.
Vremea ploioasa de afara a pustiit strazile cu nume deja 
devenite istorie: Selari, Covaci, Lipscani...
Ingramadite unele in altele, terasele lipsite de clienti afisau 
un aer nostalgic.
Cate un grup de turisti straini; un stol de porumbei, o fata 
grabita.
Un nene, cu trei carti sub brat, gesticula si vorbea singur 
pe strada.
Doi instrumentisti, in fata Bancii Nationale, cantau apatic, 
un cantec lichid si el ca insasi ploaia de afara. 
Un porumbel alb ciugulea o bucata de parizer ( porumbeii 
astia au devenit omnivori?).
Incet, sub ploaia cazand mocaneste, am iesit in Calea 
Victoriei. Si, ca sa-mi stric definitiv ziua, m-am oprit 
langa statuia lui Traian din fata Muzeului de istorie.
Imparatul Traian, intr-o deplina nuditate, tine voiniceste 
in maini o catea suprarealista.
Cu rusinea la vedere, Traian ne intampina , nu cu paine si 
sare, ci cu un simulacru de simbol istoric.
Fiind prima data cand il vad pe acest Traian, am ramas 
crucit in fata lui, la fel ca Badea Cartan in fata Columnei de 
la Roma. M-a smuls din uluiala mea o femeie intre doua 
varste. S-a oprit o clipa si a scuipat spre statuie:
- Sa va fie rusine, idiotilor!
Da, sa va fie rusine, voua, celor ce va bateti joc de istoria 
propriului vostru neam.


26 mai 2012

Hristos s-a inaltat!

Ieri a fost Inaltarea Domnului.
Pentru crestini, o sarbatoare a bucuriei duhovnicesti, nu 
numai trupesti. Si un bun prilej de a merge la biserica, sau 
de a ciocni oua rosii cu cei dragi:
- Hristos s-a inaltat! 
- Adevarat s-a inaltat! 
Sotia mea nu a vrut sa vopseasca oua. Mama soacra, 
nici ea... De asemenea, cozonacii au fost neglijati.
Inaltarea Domnului, in Bucurestiul asta cosmopolit, e o 
sarbatoare trecuta adesea cu vederea. Oamenii se opresc 
la Invierea Domnului, Craciunul fiind considerat urmatoarea 
sarbatoare mare a crestinilor.
Cinstim Invierea, dar neglijam Inaltarea!...
Cele doua sarbatori se conditioneaza reciproc, spre o 
desavarsita implinire a Scripturilor.
Nu poti fi crestin doar din cand in cand, pe sarite. Exista o 
randuiala in toate si un firesc respect pentru oricare dintre 
praznicile imparatesti...
Ieri a fost Inaltarea Domnului.
A vazut Hristos ca sunt mahnit, ca bucuria mea sufleteasca 
nu-i deplina.
M-a salvat o matusa, care a venit, pe nesteptate, cu cozonac
si oua rosii. Asa ca - multumesc, Doamne! - am putut sa 
ciocnesc cu cei ai casei oua rosii.
- Hristos s-a inaltat!
- Adevarat s-a inaltat!
Si asa, dintr-odata, am simtit ca s-a inaltat Hristos si in 
sufletul meu.


25 mai 2012

Faceti miscare!

Citesc in paginile unui ziar un sfat: Miscare, faceti cat 
mai multa miscare!
Au dreptate si medicii astia: ruginim, asa abandonati si 
neunsi pe la articulatii, ca masinile nefolosite intr-un parc 
auto!
Sedentarismul ne omoara, ne face sa clacam fizic de 
timpuriu.
Uite cazul meu: N-am mai alergat de exact 10 ani.
Atunci am fost nevoit sa dau un examen sportiv. Era un 
fabruarie inghetat, taman bine sa dai probe sportive in 
aer liber...Raul Olt, invaluit in aburi de ceata, parca fierbea.
Nu avea nimic poetic, mai ales ca trebuia sa alergam pe 
malul lui...
Intrebare: Mai stiu, oare, sa mai alerg?...Cred ca da.
Formulata corect, intrebarea ar suna asa: Mai pot sa alerg?
La un Zoo, unui urs, umflat de atata sedentarism, i s-a 
oferit o sansa de miscare. I s-a introdus in tarc un iepure.
In ciuda greutatii sale, ursul cel sedentar a reusit sa prinda 
iepurele. Si, ca orice om care nu mai practica miscarea, a 
zacut o saptamana din cauza febrei musculare.
Faceti miscare, zice medicul.
Facem, suntem dornici sa facem, dar unde?
Doar sa alergam pe strada, ca nebunii...
Ar fi bune si trotuarele, doar ca, de ceva vreme s-au cam 
umplut de masini parcate si de biciclisti.
Ca niste ursi am ajuns si noi, intr-o nesfarsita ... hibernare!


24 mai 2012

Pe apucate, concerte...

Imi place sa ascult concertele de pe TVR Cultural.
Asta pana cand ii sare tandara lui L.: 
- Mai lasa-ma-n pace cu scartaiala ta!...Ma doare capul!
Si imi confisca telecomanda.
Pe ea o intereseaza alt gen de emisiuni.
Isi face drum la bucatarie; mesteca intr-o oala, toaca o 
ceapa, spala o farfurie...
In lipsa ei mut repede la concerte.
Revine. E randul ei sa schimbe canalul...
Pleaca. E randul meu acum....
Apare din nou...
Manioasa: Iar ai dat la scartaiala asta!!
Schimba canalul...
Pleaca. De data asta, cu telecomanda cu tot.
Cam asa ii ascult eu pe Mozart si alti scartaietori de 
teapa lui.
Si ce concerte bune se pot asculta pe TVR Cultural.


23 mai 2012

Iata, Mirele...!

Micul cutremur de la  ora trei de asta-noapte...Tocmai cand 
doarme omul mai bine si mai profund!
Frica de cutremur e una din temerile mele...
Razboiul, nici cu el nu ma impac prea bine, e si el una din 
fricile mele.
Paranteza: In ce priveste razboiul, putem dormi linistiti.
Taman ieri ce s-a instalat scutul antiracheta peste tara 
noastra...Ne simtim ca in vechea reclama cu FNI: dormiti
bine, cineva vegheaza!...Veghea lor, nelinistea noastra!
Dar sa revin la cutremur... Lucru nepravazut, lipsit de orice 
logica si calcul rational, numai singur Dumnezeu stie cand se 
poate abate un cutremur asupra noastra....Vine, distruge si 
pleaca... In urma lui, morti si raniti...
Te culci seara, plin de nazuinte pentru a doua zi si, cine stie, 
poate ca un maine nu mai exista pentru tine...
Exista lucruri in viata care te pun pe ganduri...
Lucruri, evenimente, intamplari...Numai Dumnezeul le stie 
sensul si desfasurarea.
Un singur lucru trebuie sa fie de o certitudine care sa ne dea
de gandit: suntem vulnerabili si atat de trecatori prin lume.
In orice moment se poate intampla neprevazutul...
Suntem pregatiti, sufleteste vorbind, pentru ce e mai rau?
Cei credinciosi stiu la ce ma refer.
,, Iata, Mirele vine la miezul noptii!''
Noi, oameni ai lumii, care pretindem ca mai suntem si crestini, 
cum il intampinam?
Viata noastra e de o fragilitate care te pune pe ganduri...
Si ar trebui sa constientizam acest lucru: noptile noastre incep 
bine, dar oare stim noi cum se vor termina!


22 mai 2012

O profetie!

Rasfoiesc un album Picasso.
Parerea mea: 
Peste 200 de ani, Picasso va deveni un anonim...
Un pictor banal, abia mentionat in tratatele de arta.
Van Gogh?...
Olandezul asta va fi mult mai pretuit decat il stim noi, 
cei de astazi... O sa vedeti!
Si totusi, Picasso imi place. N-am scris cele de mai sus 
doar pentru faptul ca l-as detesta...Nici vorba!
Cubismul l-a ridicat pe Picasso si tot cubismul ii va grabi 
decaderea.
Ce talentat a fost Picasso!
Altceva, un alt curent artistic i se potrivea lui Picasso.
Cubismul nu-i pentru genii, pentru artisti cu mana fina 
si tusa exacta.
Tot secolul 20 n-a avut un artist mai mare decat Picasso.
Pacat ca peste 200 de ani...Dar, asta e, toate sunt 
trecatoare.
Rasfoiesc un album Picasso...
De ce?... De ce cubismul?


21 mai 2012

Trei motive ca sa iubesc si mai mult graurii

Graurii.
Vioi, pistruiati, guralivi si exotici...
Risipiti peste tot...Seara, antenele blocurilor sunt innegrite 
de numarul lor.
De trei lucruri frumoase imi amintesc graurii: 
1- De scoala militara.
Elev cazon, iubeam atat de mult recreatiile. Erau micile 
noastre momente de libertate... De autentic confort si de 
visare.
Primavara, cu coatele pe gardul curtii scolii, priveam 
agitatia graurilor de pe campul din fata...Mirosea a padure 
verde (din apropiere ), fluierau trenurile in gara din 
vecinatate...si graurii!  Pasari abia sosite din tinuturi 
indepartate, graurii pareau simbolul unei libertati pe deplin 
pierdute.
2- Tot de scoala militara.
Pe coperta unui volum din ''Bios-ul'' lui Tudor Opris, poza 
unui graur...Fericirea de a gasi aceste carti - aveam 21 de 
ani pe atunci...Entuziasm tineresc si pofta teribila de lectura.
Avantajul, de data aceasta, de a fi elev  intr-o scoala 
militara si de a avea acces la un mic chiosc de carte.
In viata civila, nu as fi visat niciodata la asa ceva.
3- Graurul dintr-o gradina din Titan - cand am plecat sa 
ma intalnesc cu L....Canta, nepasator, la nici doi metri
de mine...Dar canta si inima in mine!...Eram tanar, eram 
indragostit, eram fericit...
Grauri, primaveri, amintiri...
Dar si minunea de a trai si de a fi.


20 mai 2012

Cu zambetul pe buze

Emil Hossu a murit - Dumnezeul sa-l odihneasca - dar au 
ramas filmele lui.
Mai toate personajele, la care le-a dat viata celebrul actor, 
se invarteau intr-un mediu comunist: ingineri, ziaristi, 
doctori etc.
La tara, in lumea satului, pe santierele patriei, in oras, printre 
proletari, personajele lui Hossu aduceau acelasi elogiu 
comunismului.
Stiau conunistii cum sa-i aleaga pe cei care trebuia sa-i 
reprezinte: Hossu avea sarm, avea talent, era frumos si 
cuceritor.
Emil Hossu era incantator, ca actor, deci si comunismul 
era la fel de incantator, ca ideologie politica...Aproape ca se 
poate vorbi de un anume silogism aici!
Interesant e altceva: filmele cu Emil Hossu ruleaza inca, pe 
mai multe canale TV, ba chiar destul de frecvent (ai putea 
spune, chiar obsesiv). Desi comunismul, ca orice ideologie 
nefasta, s-a pierdut in valtoarea avantului omenesc.
De ce?... De ce, iti vine sa te intrebi, se dau atat de des 
filmele de acest gen?
Chiar tinem neaparat sa invete si copiii nostri despre dulcele 
comunism romanesc, cel pe care, clasa muncitoare il traia 
cu zambetul pe buze!
Noi, cei care am trait in acele vremuri, stim cum sta treaba 
cu minciuna ideologica, dar copiii nostri stiu?
Chiar tinem neaparat sa-i naravim la dulcele si atat de amar 
comunism mioritic? Sa le insuflam, in mod voit, o anume 
nostalgie dupa vremurile de ceva vreme apuse, pe care ei 
nu le-au trait?
Cand scriu aceste randuri, pe un anume canal TV ruleaza un 
film cu Emil Hossu...Actori buni, talent cu carul...si mult 
zambet pe buze...
Si, nu stiu de ce, dar mie nu-mi vine sa rad deloc.
Ba dimpotriva.


19 mai 2012

Goanga

A ajuns si capusa sa sperie Romania.
Pana astazi, romanii aveau alte temeri.
Sa ne amintim numai de gripa aviara - o boala raspandita
din birourile mai mailor Europei - si toata isteria care a 
insotit-o...
Acum a venit capusa, parca anume sa ne invete sa 
respectam natura.
Mai marii nostri au dat o lege, pe care cei mai multi dintre 
noi o trateaza ca pe orice lege: exista, ca sa fie musai 
incalcata!
E vorba de legea privind interzicerea de a merge la iarba 
verde oricum si oriunde. Au constatat si guvernantii nostri 
un lucru ingrijorator: gratarele romanilor prea se incing 
peste tot!
Un mal de apa, o umbra de copac, cateva tufe, o margine 
de padure, toate acestea ii trezesc romanului o sete nestavilita 
de a incinge un gratar.
Gata, s-a dat legea!
Ce fac romanii cu gratarele lor, le mai incing sau nu?
Sa-i sperie pe ei o amenda, pe care oricum nu o vor plati 
niciodata?
Haida-de! Cand e vorba de distractie, orice mic sacrificiu e
bine venit!
Acum, se pare ca lucrurile s-au schimbat putin.
A aparut capusa, cu sanctiunea ei drastica: Borellia.
Acum e acum...Sa vedem ce vor face romanii!
Dupa cum ii cunosc eu, romanilor nostri le place...
eroismul.
Cred ca lucrurile isi vor urma firescul lor. Adica: capusa, 
cu ale ei, iar romanii, cu gratarele lor...Bineinteles, incinse, 
altfel cum!...
Si, tot asa, in locuri interzise.
Atfel, ce farmec ar mai avea totul!

18 mai 2012

Cirese, credinta si tarani autentici

Au aparut ciresele.
Ciresele de mai, romanesti, autentice.
Scumpe, de parca nu ar fi fost culese din ciresii nostri 
mioritici, ci din exotici bananieri si eucalipti.
Am cumparat un chil de cirese.
Mici rubine, ciobite putin de umezeala ploilor din ultima 
vreme.
Taranul care le vindea era un tigan. Tocmai ii povestea 
cuiva  ca - ar trebui sa ma mai mire asta? - nu s-a suit in 
viata lui intr-un cires.
Si a continuat el: Daca ma intrebi cum arata pomul asta,
nu cred ca stiu! - Aici, poate ca exagera putin...
In schimb, tarabagiu cu traditie, stie ca fructele ciresului, 
in care nu s-a aburcat niciodata, au cautare. Si, ca orice 
negustor autentic, vinde ce stie ca se intreaba.
Deci, am cumparat un chil de cirese.
Ciresele sunt printre fuctele mele preferate.
Ciresele sunt de douaa feluri: cu viermi - si fara viermi.
Cele de acum, din inca necaniculara luna mai, sunt fara.
Adica, mai putin dulci si aromate, dar avand o mare 
calitate: nu le mananci in sila!
Altadata, mai ales la tara, ciresele nu se mancau oricum.
Primele cirese, ca toate fructele, de altfel, trebuiau sfintite.
Le ducea crestinul la biserica, le citea popa, apoi le impartea,
pentru sufletele raposatilor. Fara un astfel de ritual, nu ar fi 
gustat cirese crestinul nostru de altadata.
Cu timpul, s-au mai imblanzit lucrurile: se accepta numai 
impartitul, mai ales cand, in vremea comunismului, usile 
bisericilor se deschideau tot mai rar.
Astazi, cand fructele vin, in mare parte, din tari pagane, 
lucrurile s-au invalmasit de-a binelea. Bani sa fie, 
ca sfintenia vine de la sine!
Deci, sa revin. 
Am cumparat un chil de cirese. La iesirea din piata, o 
tigancusa. Mica, negricioasa si ciufulita, cu doua dare de 
lacrimi pe obraz.
I-am intins o mana de cirese. Le-a luat.
- Zi bodaproste!
- Bogda...
Apoi, fericita, a inceput sa topaie intr-un picior. Uitase 
de lacrimi...Manca cirese, asa nespalate cum se gaseau,
si scuipa samburii. Se chinuia sa-i scuipe cat mai departe, 
peste gardul unei gradini de bloc, de langa piata...
Au aparut ciresele.
Scumpe la pret, dar fara viermi.
In cele din urma, asta e, merita!


17 mai 2012

Gica si Tilica

Deja au inceput sa infloreasc teii, sa miroasa.
Nichita Stanescu avea, in fata blocului, un plop.
Il botezase Gica...
In fata blocului meu creste un tei...I-am zis Tilica.
Nu l-am vazut pe Gica, plopul lui Nichita...Il stiu doar pe 
Tilica, teiul meu.
In iunie, cand miresmele pamantului trimit cu gandul la 
Raiul transcendent, Tilica isi pune uniforma de maresal.
Rotund, parfumat, numai fireturi, Tilica parca se pregateste
de parada.
Atunci duhneste el dumnezeieste.
Atunci, mai ales noptile, isi trimite el aromele, prin ferestrele 
deschise, de-mi tulbura, in mod placut, visele.
In credinta poporului, teiul este un arbore sfant.
Cu siguranta ca, pe cararile Raiului cresc sumedenie de tei 
infloriti. In coroanele lor se ascund ingeri si canta filomele, 
silvii si multime de pasaret nemaiintalnit in lumea pamantenilor.
In vreme ce, la umbra teilor, ingana sfintii, cuprinsi de-o dulce 
moleseala cereasca, condace si icoase nemaiauzite vreodata.
In copilarie, ca sa ajung la biserica satului treceam pe sub 
umbra racoroasa a unor tei batrani. De aici, poate si aceasta 
obsesiva imagine a Raiului populat de multimea teilor in floare.
Au inceput sa infloreasca teii, sa miroasa.
Tilica, batran, greoi in ceea ce priveste avanturile vegetale, nu 
se grabeste. Ii lasa pe cei tineri sa-si risipeasca mai intai energia
si aromele.
Deocamdata, intre ramurile lui canta graurii. Si, din cand in cand, 
in racoarea serii, un mierloi, de culoarea murelor coapte, se da  
in spectacol.
In curand va inflori si Tilica. Si atunci, ca intotdeauna, mi se va 
face dor de Eminescu si de poezia teilor infloriti...
Nichita Stanescu avea, in fata blocului , un plop...
Eu, cel care scriu aceste randuri, il am pe Tilica!


16 mai 2012

Tablou modernist cu privighetoare

In lateralul blocului meu, un bloc obscur din partea de vest 
a orasului, cresc cateva tufisuri.
Noaptea, in lumina lunii, tufisurile astea se aseamana cu acele 
boschete ale romanticilor de demult.
Aici, in aceasta incalceala botanica, s-a aciuat o privighetoare.
Are un simt al proprietatii remarcabil.
Pe la 12 noaptea incepe sa cante...
Pentru noi, naivi locatari citadini, aceasta manifestare placuta 
se numeste cantec.
Pentru ea, mai precis, pentru el, caci e un mascul, cu siguranta,
cantecul nu-i altceva decat un fel de gard sonor, cu care si-a 
imprejmuit proprietatea...Un gard de sarma, zdravan, sanatos.
E singura familie din tufisurile de langa bloc. Nu se mai aude 
alta privighetoare in jur. Cu toate acestea, pentru mai multa 
siguranta, masculul si-a construit un gard solid in jurul 
proprietatii sale. Pentru a tine la distanta pe eventualii rivali, 
desigur.
Cand scriu aceste randuri, imi curge nasul, stranut teribil si am 
un fular de lana legat in jurul mijlocului.
De ce?
Aseara, ascultand privighetoarea, am adormit cu geamurile de 
la camera deschise.
La sase dimineata, privighetoarea tacuse de mult...
In timp ce eu ma gaseam intepenit, ca un bustean.
Bucuresti, oras gri si sufocat de atatea betoane, inca mai 
poposesc in tine privighetori cu triluri dumnezeiesti!
Bucurati-va, oameni buni, in Bucuresti inca mai canta 
privighetorile!


15 mai 2012

Clipa e caramida vietii!

Un nou ...versclasic!
Pe cel vechi - la care tineam atat de mult - nu-l mai pot folosi.
Acolo, in vreo 20 de postari, am vorbit, in general, despre poeti
si poezie.
Pe actualul blog, care nu se vrea a fi o copie fidela a celui dintai, 
voi incerca sa vorbesc tot despre poezie...Despre poezia naturii,
despre frumusetea lumii...Despre cer, lumina si Cuvant.
Clipa e caramida vietii!
Orice existenta se construieste clipa de clipa...Tot asa - si orice 
devenire.
Suntem, nu ceea ce suntem, ci ceea ce luptam sa fim!
A fi nu inseamna neaparat si a deveni.
A fi are un hotar lumesc...Pe cand devenirea paseste dincolo de 
timp.
Ar trebui sa pretuim orice clipa. E un bun sfat crestinesc.
In adancul sufletului sau - asta e parerea la care am ajuns - orice 
bun crestin e si un bun poet!
De ce?
Simplu: fiindca cel mai mare Poet al lumii e Dumnezeu!
De la poezie la Dumnezeu e un singur pas...Uneori, acelasi pas 
le contine pe amandoua.
Clipa e caramida vietii!
Caramida cu caramida se inalta zidul vietii noastre.
Rugaciune, poezie, rugaciune...Asa sunt pasii celui care nu se 
multumeste numai cu... a fi!


14 mai 2012