Poezie si fizica

De regula, inainte de culcare, dupa ce mi-am facut rugaciunile necesare, 
citesc ceva ziditor de suflet. Biblioteca mea e plina de Sfinti si invatamintele 
lor. Zece vieti de-as trai, desi nu doresc asa ceva, as avea ce citi, din belsug 
si fara urma de plictiseala.
Aseara, am facut o exceptie: lectura ziditoare de suflet a fost ,,Luceafarul" lui 
Eminescu. Exista bucati literare care pot fi socotite ziditoare de suflet. Nu le 
enumar aici, dar sunt mai multe decat ne putem noi imagina. Tot ce-i scris din 
suflet se intoarce, cu usurinta, la suflet. Iti merge la suflet, cum se zice. 
Este adevarat, cuvantul unui Sfant e cuvant dumnezeiesc, inmuiat si indulcit de 
mierea Harului. Dar nu trebuie uitat ca si scriitorii lucreaza cu legile nescrise 
(si divine) ale inspiratiei. Si ma refer aici la scriitorii mari, cei constienti de 
menirea lor si de importanta manuscriselor la care trudesc.
Nu stiu daca ati observat, ,,Luceafarul" lui Eminescu trimite la Einstein si la a sa 
teorie a relativitatii (cea restransa, publicata in 1905). Eminescu, vizionar, ca 
orice mare poet al lumii, a anticipat, in mod liric, teoria lui Einstein. ,,Luceafarul", 
citit in acest cifru, pare una dintre cele mai poetice file de fizica teoretica. Lui 
Eminescu i-a placut fizica, altfel nu ar fi convertit-o in poezie (vezi ,,La steaua" 
sau ,,Rugaciunea unui dac").
Aseara, tarziu, m-am culcat, dupa ce am citit ,,Luceafarul". In gand, nu cu fizica 
poeziei lui Eminescu, ci cu simplitatea adevarului ei: 
                      ,,Caci toti se nasc spre a muri 
                        Si mor spre a se naste".

stefan s. 
31 octombrie 2012

Povestea unui nasture

Orice lucru, cat de marunt si neinsemnat ar fi, are povestea lui. 
Uite, de pilda, un nasture. Un obiect marunt, un accesoriu 
vestimentar, aproape nebagat in seama, dar atat de util, pe care 
il poti pierde incredibil de repede. Nasturele la care voi face referire 
in randurile ce urmeaza, asa cum am spus la inceput, are povestea lui. 
L-am gasit pe strada, undeva prin fata Cismigiului, pe trotuarul de 
vizavi de Primaria sectorului 5. E un nasture mare, da, mult mai mare 
decat moneda noastra de 5o de bani, e din lemn scluptat, adica ingrijit 
lucrat; e un nasture din aceia care se pun la puloverele de lana, femeiesti, 
pulovere care imit vestimentatia populara. Eram cu fiica mea cand l-am 
gasit. Ea vorbea la telefon cu sotia mea si, cu un gest scurt din deget, mi-a 
aratat o floricica cazuta pe trotuar. O floare de tufanica, calcata in picioare 
de trecatorii grabiti. Aplecandu-ma sa ridic floarea, am vazut nasturele. I 
l-am dat fiicei mele, amatoare de astfel de ,,nimicuri", si ea l-a bagat in 
buzunar. Si a stat acolo ceva vreme nasturele meu. L-a gasit sotia, mai tarziu, 
cand pregatea rufele pentru spalat. 
Dupa ce am gasit nasturele, am fost cu fiica mea la Mac, cel de langa Cismigiu. 
Fiica mea era racita; la Mac, un copil rasfatat si plangacios m-a calcat teribil pe 
nervi. O fata, la masa vecina, infuleca, grabita, un hamburger, si era murdara 
de ruj pe barbie! Un nene, tare relaxat, citea dintr-o carte (as fi vrut sa pot 
vedea titlu cartii, dar n-am reusit). Plus alte amanunte care, in cele din urma, nu 
ajuta la nimic. Am vrut sa arat doar ca, un nasture, un mic obiect banal, iti poate 
aminti de o poveste petrecuta in viata ta. Sunt convins ca orice clipa, astfel 
rememorata, are istoricul si povestea ei.

stefan s. 
30 octombrie 2012

,,Uitasem ca toamna venea"

Ploua. M-am intors, de la biblioteca de cartier, infrigurat, cu  
Bacovia sub brat. Bacovia, al meu, din biblioteca proprie, l-am 
ratacit. Si mi s-a facut un chef nebun de poezia lui Bacovia. 
Normal: ploua, frunzele au culoarea genelor de printesa...si: 
      ,,E toamna, e fosnet, e somn...". 
In parc, pustiu si umezeala. Un caine, apatic si plouat, ca o 
secventa lirica bacoviana. Pe o creanga de nuc, o cioara, de-a 
dreptul ilara, incearca imposibilul: sa cante, nu sa croncane! 
M-am oprit in dreptul nucului; cioara, atat de preocupata de 
cantecul ei, nici nu m-a luat in seama...Culmea, pasare asta chiar 
scotea ceva melodios pe gatlej!!
       ,,Taraie ploaia... 
         Nu-i nimeni pe drum" 
Aseara, parcul arata cu totul altfel. I-am strabatut scurta alee, 
in drum spre casa, cu o alta carte sub brat. De data aceasta, Walt 
Whitman, ,,Fire de iarba", in traducerea lui Mihnea Gheorghiu. 
Carte gasita in drum, la un batranel, expusa direct pe trotuar, la un 
pret de nimic. E primul Whitman pe care il am in casa.
Ploua. E toamna deja...si-mi vine sa strig, cu Bacovia de-odata: 
        ,, - Uitasem ca toamna venea"!

stefan s. 
29 octombrie 2012

Toamna, un fluture alb

Dupa ploaia de dimineata, a iesit soarele si am vazut un fluture alb.
Cred ca e ultimul pe anul acesta. 
Ce sa fie un fluture? 
Poetic spus, este o clipa fosnitoare, cu doua aripi. 
Fluturele este rezultatul unei metamorfoze depline, o treapta intre 
omida si cerul siniliu. 
Livius Ciocarlie spunea ca fluturele este ,,o rama inaripata". Da, dar 
o rama care zboara! 
Fluturele este simbolul vesniciei. Un om credincios va asemana, fara 
nicio greutate, omida unui fluture cu trupul sau, iar sufletul, cu fluturele 
care se pierde in departari. 
E duminica astazi, e toamna (inca) si un fluture alb se pierde printre 
pomii ingalbeniti.
Exista atata crestinism in natura, atat divin, in orice amanunt al ei. 
Merita sa crezi, sa iubesti, merita sa fii om!

stefan s. 
28 octombrie 2012, duminica

Colina Bucuriei

Dealul Patriarhiei este supranumit Colina Bucuriei.
Ce bucurie mai mare decat aceasta: zeci de mii de credinciosi 
adunati intru numele unor Sfinti si a lui Hristos? 
Vazand atata lume, atat puhoi de credinciosi, parca iti vine sa te 
intrebi: Ce este credinta? Ce anume ii aduna la un loc pe toti acesti 
oameni, cand tot ce traiesti si ce simti se face intr-un mod nevazut? 
Daca Hristos nu ar fi Dumnezeu, Daca Sfintii nu ar fi purtatori de Duh 
Sfant, cine atunci ar putea sa mobilizeze multimea aceasta de credinciosi? 
Stiu, gandurile mele par anume framantari de om necredincios, dar incerc 
sa ma pun in pielea celor indoielnici, a celor care nu cred de-a dreptul. 
Am fost ateu, deci am trait pe propria piele un astfel de experiment, cand 
nu puteam discerne pe cele vazute de cele nevazute. Credeam pe atunci ca 
realitatea inseamna doar ceea ce se poate percepe cu propriile simturi, 
nestiind ca mai exista un organ interior care percepe divinitatea. 
Astazi, cand mai exista atei, nehotarati sau sceptici, incerc acele vechi trairi
in fata unui astfel de spectacol. 
Inchei cu cateva versuri proprii din scurtul poem ,,Tangere": 

vazutele...

nevazutele...

sufletul meu nu se vede 
si totusi exista.

stefan s. 
27 octombrie 2012

Prietenii Domnului

Fiind programat la doctor, am lipsit de la Sfanta Liturghie. 
Dar si doctorul a lipsit, fiind intr-un motivat concediu medical.
Am ajuns la biserica din cartier cand toata lumea plecase. M-am 
inchinat la icoana Sfantului Mucenic Dimitrie(praznuit astazi) si 
am imprumutat o carte de la biblioteca bisericii: Vietile sfintilor pe 
luna noiembrie. 
Parca Constantin Noica spunea ca luna noiembrie e o luna lipsita 
de sfinti mari in calendarul ortodox. L-as putea contrazice pe marele 
ganditor al nostru: nu exista luna in calendarul nostru crestin lipsita de 
sfinti importanti. In primul rand, toti sfintii sunt importanti, chiar si cel 
mai neinsemnat mucenic (neinsemnat zis, dupa gandirea noastra lumeasca).
Un om care isi da viata pentru Hristos, acela nu-i un om obisnuit, ci un 
mare sfant! 
In luna noiembrie sunt sarbatoriti mari sfinti: Arhanghelii Mihail si Gavriil, 
Sfantul Nectarie, Sfantul Mucenic Mina, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul 
Grigorie Palama, Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt, Sfantul Apostol si 
Evanghelist Matei, Intrarea Maicii Domnului in Biserica, Sfantul Antonie 
de la Iezeru-Valcea, Sfanta Mare Mucenita Ecaterina si Sfantul Apostol 
Andrei, ocrotitorul Romaniei. Iata cativa din sfintii mari ai lunii noiembrie. 
Mari sau mici, aceasta clasificare lumeasca a sfintilor ne apartine noua, 
oamenilor. Cu siguranta ca Bunul Dumnezeu nu-i clasifica pe sfinti, adica pe 
prietenii sai, in acesta maniera lumeasca. Dar astea sunt lucruri care nu ar 
trebui sa intre in preocuparile noastre lumesti. Noi atat ar trebui sa stim: 
orice sfant, cat de mic l-am considera noi, este un prieten al lui Dumnezeu. 
Si Domnul ii tine la mare cinste pe prietenii Sai, de acest lucru nu ar trebui 
nicicand sa ne indoim.

stefan s. 
26 octombrie 2012

Din lumesc in ceresc

Abia ce m-am intors de pe Dealul Patriarhiei. Lume multa, lume 
puhoi la moastele Sfantului Cuvios Dimitrie ocrotitorul urbei noastre. 
Vin oamenii, bietii de ei, cu flori, cu lacrimi in ochi, cu inimile deschise. 
Batrani, tineri, oraseni sau provinciali, pe toti ii uneste acelasi duh al 
credintei. 
Am urcat dealul, si m-am apropiat la zece metri de racla Cuviosului. 
M-am multumit si cu atat, desi ar fi trebuit mai mult. Poate ca n-ar 
trebui sa scriu acest lucru, dar m-a tulburat in mod placut existenta unui 
duh al sfinteniei pe Dealul Patriarhiei. Sunt obosit, nu prea imi gasesc 
cuvintele; pot spune doar ca, cu propriile mele simturi, am simtit acest 
duh al sfinteniei. Mi s-au umezit ochii si sufletul mi-a fost cuprins de o 
caldura nefireasca. Abia la poalele Dealului s-a risipit aceasta stare 
launtrica.
Doi-trei credinciosi, laolalta, formeaza, in duh, o ,,biserica". Mantuitorul 
se coboara intre ei, daca inimile lor il cheama. Dar acum, aici, in multimea 
aceasta de credinciosi, cum sa stea Hristos deoparte? 
Dealul Patriarhiei, in aceasta luminoasa zi de toamna, se aseamana cu  
psalmicul munte al Sionului. Urci din lumesc si dai de ceresc, intr-un strop 
de odihna si de sfintenie. Si sa fie putin acest lucru?

stefan s. 
25 octombrie 2012

De veghe-n lanul cu lalele

Da, referirea la Salinger e reala. Chiar mai reala decat insasi realitatea 
din titlul romanului sau.
Totul s-a petrecut la cativa ani dupa Revolutie. Eram pandar pe atunci, 
trebuia sa pazesc un camp de lalele. Noapte de primvara - Doamne, ce 
noapte!...O luna, cat un dovleac urias, portocaliu, rostogolit spre 
bostanaria cereasca de un stol de ingeri nevazuti. (Sper ca nu am devenit 
fanusian acum!). Stateam, impreuna cu un coleg, intr-o padurice vecina 
cu campul cu lalele. De fapt, o livada, cu ciresi batrani, parasita de fostii
locatari in mijlocul campului. Colegul meu, nepasator la spectacolul nocturn 
din jurul sau, se indeletnicea cu cateva beri la cutie. Abia aparusera astfel 
de produse...-Tu nu bei? -Nu...In camp, sub o asemenea luna, bautul unei 
beri ar fi putut fi echivalentul a o mie de vorbe de ocara.
Campul se vedea ca in palma, era vizibila pana si culoarea sangerie a lalelelor. 
Iar in ciresii batrani, in coroana lor infrunzita, era vanzoleala mare. Zeci de 
privighetori, nevazute, aveau recital. Nici in nuvela lui Creanga, cea cu hatrul 
Nichifor, nu ai fi putut intalni atatea privighetori patimase.
A fost cea mai frumoasa noapte din viata mea si nu exagerez cu nimic cand 
scriu aceste randuri. Am avut multe nopti albe, anoste, viata mea a fost una 
in ,,alb si negru", de aceea o astfel de noapte nu se poate uita vreodata. 

stefan s. 
24 octombrie 2012

Tinerii si lectura

M-am intors din oras, la ora pranzului, intr-un autobuz plin de 
tineri. Galagiosi, frumosi, exuberanti - tinerii nostri cei de toate 
zilele. Nu am vazut mutre triste, nici fete apatice, nu am auzit un 
cuvant porcos iesit din gura lor. Discutii, diverse teme abordate...
un stol de cintezoi in cetina unor brazi de munte. 
Citeam un Acatist, dar l-am lasat deoparte. A trebuit sa trag cu 
urechea, vrei nu vrei, la discutiile lor entuziaste. Am aflat atatea 
nimicuri, care pentru ei erau serioase motive de discutii. Nu le 
place scoala, e evident acest lucru, profesorii, nici atat; vor cat 
mai multa muzica, distractii si timp liber la dispozitie. Nu le place  
sa citeasca (pierderea de vreme, frate!); s-a discutat la un moment  
dat si despre lectura impusa de programa scolara. Toti au citit operele 
respective doar in rezumat, o pagina-doua cel mult. Dimitrie Cantemir 
e plictisitor, ,,Descrierea Moldovei" e ,,o carte tembela". Unul dintre ei: 
,,Cartea asta e scrisa intr-un limbaj de neam prost!". Altul: ,,Ma 
enerveaza, frate, nu-mi plac cuvintele vechi si taranismele!"
M-am dus cu gandul la Alexandru George, scriitorul disparut recent, 
care zicea ca la sfarsitul liceului terminase de citit toata literatura romana. 
Ai nostri tineri citesc din ce in ce mai putin, sau chiar deloc. Macar, 
atata timp cat sunt impreuna, sunt frumosi, interesanti si plini de viata!

stefan s. 
23 octombrie 2012

Picasso si florile

Picasso, ca om de geniu, a avut si unele iesiri cel putin ciudate. 
Redau mai jos un mic fragment din cartea Genovievei Laporte, 
,,Cat de tarziu seara straluceste soarele", Editura Meridiane, 
1990, pag. 37-38, in care fosta muza a lui Picasoo isi aminteste 
cum marele pictor si-a umilit un confrate:
,,Intr-o dimineata de vara, ne plimbam pe strazile pe atunci putin 
frecventate din Saint-Tropez, cand ne-a oprit un tanar de vreo 
treizeci de ani, cu un buchet de gladiole. S-a repezit la Picasso: 
- Buna dimineata, maestre. Sunt pictor. Va admir mult opera. 
Atelierul meu este foarte aproape. As vrea sa va arat picturile 
mele. 
Stupefiat, Picasoo nu avusese timp sa spuna nici un cuvant. Cand 
a tacut interlocutorul sau, l-a intrebat bland: 
- Pentru ce sunt florile?
Mirat oarecum, pictorul a ingaimat": 
- Ca sa le pictez. 
Tot cu aceeasi blandete, evident foarte suspecta la el, Picasso a 
continuat: 
- De ce pictati flori?
Pictorul: 
- Fiindca gasesc ca miros bine...
- Sunteti casatorit?
- Da. 
- Atunci, aduceti-mi-o pe sotia dumneavoastra, o sa..., apoi 
dumneavoastra o sa-mi mirositi... si-o sa vedeti daca nu miroase 
mai bine decat florile...
A inceput sa rada cu hohote si m-a tras dupa el, lasandu-l in mijlocul 
strazii pe nenorocitul biumacit".
Unii, or fi si din astia, s-ar putea entuziasma citind aceste randuri. Mie, 
cu tot respectul pentru Picasso, mi-au produs sila. 

stefan s. 
22 octombrie 2012

Pietricelele de pe umerii celor mici

Astazi, in biserica. 
Slujba Sfintei Liturghii. 
Moment festiv: impartasirea copiilor. 
E impresionant sa vezi atatia copii asteptand nerabdatori sa 
primeasca trupul si sangele Domnului. 
Multi, unii mici de abia cateva luni, altii mai marisori, un grup 
de prichindei, frumosi si nevinovati, ca niste flori de papadie.
Mantuitorul: daca nu veti deveni copii, nu veti ajunge in Imparatia 
Mea! 
Si ne straduim sa devenim copii la suflet, nu la minte!...
Copii, asteptand cuminti sa primeasca din mana preotului lingurita
cu impartasanie.
Si totusi, un mic incident. Un copilas, de vreo 4-5 anisori, necajit 
nevoie mare, refuza, cu indarjire, Sfanta Impartasanie. La insistentele 
tatalui, copilului i-a sarit mustarul. I-a tras un sut tatalui si i-a strigat 
in fata: Lasa-ma-n pace, cretinule! 
Si asta a fost totul. 
Crestinismul se cladeste incet: de pe umerii celor mari se presoara 
pietricele pe umerii celor mici!

stefan s.
21 octombrie 2012, duminica

Ficusul

Mama soacra, desi femeie fiind, nu iubeste florile. Cu o singura exceptie:
tuberoza sau floarea de chiparoasa. E singura floare care ii produce un mic 
fior de placere si o binedispune putin. In rest, pentru mama soacra florile ar 
putea sa lipseasca din natura, frumusetea lor nu o atrage cu nimic.
De ziua mamei soacre, noi deja am invatat lectia: ii cumparam un fir de 
chiparoasa. Un fir frumos, ales intotdeauna pe spranceana, cum se zice.
Fata de celelalte flori, mama soacra e rece, distanta si total nepasatoare.
Vaze cu flori nu tine in casa; ghivece cu flori, nici atat. In ferestrele casei ei 
nu au inflorit si nu s-au rasfatat niciodata muscatele. Din acest punct de 
vedere, mama soacra e o femeie atipica. Pe orice femeie o asociezi, poetic 
vorbind, cu o floare. Nu stiu, tata socru, atunci cand era indragostit, nu-i 
aducea flori mamei soacre? Trebuie sa o iscodesc pe mama soacra in 
legatura cu acest aspect, ca am devenit curios.
De ceva vreme, ca sa vezi cum se mai schimba unele lucruri, mama soacra 
tine in casa un ficus. A primit aceasta planta la ghiveci de la o vecina, care s-a 
mutat din bloc. Vecina aceea trebuia sa vina, mai tarziu, si sa-si ia ghiveciul, 
dar n-a mai venit. In cele din urma, mama soacra s-a atasat de acest ficus. Il 
ingrijeste, ii schimba pamantul, ce mai, a facut din ficusul asta pasiunea ei.
Acum, la batranete, mama soacra tine in casa o planta la ghiveci. Ce e drept, 
e o planta care nu face flori, dar asta n-o deranjeaza cu nimic pe mama soacra.
Poate ca e doar un inceput, cine stie! 

stefan s. 
20 octombrie 2012

Un lucru nefiresc

In piata, un mic incident. Doi soti, oameni in varsta, s-au ciocnit 
de un alt batran. S-a iscat o mica discutie, nu prea amicala, in 
toiul careia batranul i-a injurat pe cei doi soti. Sotul, in loc sa 
riposteze, a dat  a lehamite din mana si a zambit intr-o parte.
Sotia lui a luat foc.
- Ce te amuzi asa?...Ala te injura ...si tu razi? 
- Daca ala e prost, sa fiu si eu? 
Printr-un simplu zambet, cu toata opzitia sotiei, omul acesta a pus
stavila unui conflict. Gata, a pus capac oricarei discutii...
Referitor la zambet, pe Net circula o gluma: Cineva, stresat de 
atata munca, s-a dus la psiholog.
- N-am ce-ti face, i-a zis psihologul, zambeste si dumneata mai mult! 
A doua zi, urmand sfatul psihologului, respectivul s-a prezentat la 
serviciu...tot numai un zambet. Zambea la sefi, la secretara, la colegi,
la toata lumea. Cei din jur au intrat in alerta, iar seful cel mare l-a 
chemat la el si i-a zis: 
- Daca mai vii drogat la serviciu, te dau afara!
E prea mare incrancenarea in societatea noastra, incat un zambet a 
devenit suspect de nefiresc! 

stefan s.
19 octombrie 2012

Para lui Proust

Sa lasam deoparte madlena lui Proust, aducatoare de reverii 
infantile, si sa vorbim despre para lui Marcel Proust. 
Spune Radu Cosasu: ,,Noaptea tarziu, domnul Marcel Proust 
si-a trimis menajera sa-i cumpere o para de la un restaurant 
parizian. Muscand o singura data si punand-o apoi deoparte, 
domnul Marcel Proust a apreciat ca para nu mai are gustul din 
copilaria lui" (,,Sonatine", Editura Cartea Romaneasca, 1987).
Para, fructul acesta din realitatea de acum, nu mai are nimic 
de-a face cu orice para din realitatea de altadata. 
Altadata, perele erau culese dintr-un par. Parul era un arbore 
(apropo, parul este un pom foarte longeviv, poate atinge varsta 
de 400 de ani), arbore care crestea in gradina unui rai satesc. 
Acum, in realitatea de astazi, nu se stie de unde vin aceste pere, 
pe care le vezi, mari si frumoase, expuse prin supermarketuri. 
Mari, frumoase, fade, o adevarata suferinta pentru papilele 
noastre gustative. Mai trist este altceva: in piata, la taraba, si 
taranii vand astfel de pere. 
Nu-i asa ca-ti vine, noaptea tarziu, sa trimiti pe cineva sa iti 
cumpere o para din indepartata copilarie?

stefan s. 
18 octombrie 2012

Nu tin cu ursul!

Am ajuns sa fim martorii unui paradox: avem mai multi ursi decat 
paduri!
De fapt, ursii sunt aceiasi, daca nu chiar mai putini, dar nu-i mai 
incap padurile noastre! Aici e problema.
Invinuiri de genul acesta: s-au inmultit peste masura jivinele astea 
si trebuie starpite, nu-si au rostul. Asta e mentalitate vanatoreasca, 
numai vanatorii pot gandi si rezolva problema asa. 
Daca am demola o parte din casele unui sat si oamenii ar ramane pe 
drumuri, asta ar insemna ca s-au inmultit si locuitorii acelui sat?! 
Ursii stateau in padure si isi vedeau linistiti de zmeura lor. Asa fac 
ursii de cand se stiu ei ursi. Numai ca padurile au inceput sa se 
imputineze, caci zgomotul drujbelor si al gaterelor e din ce in ce mai 
ucigator. 
Ce sa faca bietul urs, sa moara de foame? 
O sa ziceti ca tin cu ursul, ca sunt chinuit de anumite preocupari 
ecologiste. Va asigur ca nu tin cu ursul, cel putin nu in felul acela 
fabulistic. 
Dar ganditi-va: fara paduri, vin inundatiile peste noi, vin ploile acide, 
vine seceta si saracia...Si colac peste pupaza, mai vin si ursii! 

stefan s. 
17 octombrie 2012

Jurnal de tara, 7, ,,Munci si zile" si masline...hesiodice!

                Luni, 20 august 2012
Poezia muncii la tara!
Am trebaluit toata ziua. Am ajutat-o pe mama la gradina; am carat apa, 
cu galeata, de la fantana - vreau sa ud, seara, gradina; am ajutat-o pe 
mama la cules si la ales prunele pentru povirla (magiun). Dar cea mai 
mare realizare a mea: am pus la murat, de unul singur, trei borcane mari 
de castraveti. Sa lucrez cu legumele e o mare placere pentru mine!
Borcanele - cu castraveti, frunze de telina, marar, boabe de usturoi - 
arata ca in reclame! (Ma laud si eu acum, mai da-o-n colo de modestie!!).
Prunele din livada, marunte si rotunde, in timp ce le culegeam, cocotat pe 
scara, m-au dus cu gandul la maslinele din copilarie. Intr-o carte de istorie,
pe un vas de lut grecesc, aparea o scena cu cativa culegatori de masline,
niste tipi cam dezbracati, dar tare harnici. Pe atunci, copil de la tara fiind, 
nu stiam cum arata maslinele; nu numai ca nu mancasem, dar nici nu vazusem 
vreodata masline. Imi imaginam insa, vazand acele miscari artistice de pe 
vasul de lut grecesc, ca era o mare bucurie - nu auzisem, pe atunci, de Hesiod, 
cu ale sale ,,munci si zile" - sa culegi masline in insorita Grecie. Primele masline 
le-am vazut desenate pe o cutie de tabla! Cutia asta, cu o totala indiferenta, o 
tavalea prin colbul drumului, lovind-o cu piciorul, un baiat, de aici din sat.
Acum, mi-am adus masline de la Bucuresti; le-am pus bine, in frigider, si nici 
macar nu m-am atins de ele. Insorita Grecie nu ma mai atrage, ca altadata, cu 
maslinele ei ...hesiodice!
Mainile imi miros a gradina; citesc din Psaltire, putin cam obosit, in amurg.
Ora et labora! 
Scrisoarea a VII-a: Jack si vrejul de fasole!

stefan s. 
16 octombrie 2012

O noutate

Astazi am aflat o noutate: am aflat ce inseamna sa fii miaunit! 
Inseamna sa fii plangacios, enervant de plangacios! 
- Daca esti miaunit, te bag in casa, te spal...si la culcare cu tine! 
Asa ii spunea o mamica baietelului  ei. 
- Si daca nu mai sunt miaunit? a intrebat baietelul, oprindu-se 
din plans. 
- Stii doar ca-i spre binele tau, de ce mai intrebi! l-a luat din 
scurt mama. 
Si baietelul, fara sa mai zica ceva, a incetat sa mai fie miaunit. 
E pentru prima data cand aud acest cuvant, dar pesemne ca el 
circula in mediul mamicilor cu copii mici. 
Cine se poate lauda ca nu a fost niciodata miaunit? 
Cu siguranta ca toti am fost miauniti in copilaria noastra timpurie, 
dar, necunoscand pe atunci acest termen, avem acum senzatia ca 
taman noi am fost exceptia de la regula.
Numai ca nu exista exceptii in lumea copilariei, cine gandeste altfel 
se inseala. In copilarie, fara doar si poate, toti am fost sau suntem 
mai mult sau mai putin miauniti! 
Parintii de astazi stiu acest lucru dar, dintr-o anume eschivare, care 
li se pare fireasca, se prefac, nevinovatii de ei, ca il uita.

stefan s. 
15 octombrie 2012

Flori si sfinti

La mijlocul lunii octombrie, cand florile de tufanica inmiresmeaza 
gradinile, este ziua Sfintei Cuvioase Parascheva. Racla Sfintei, cea 
cu moastele, de la Iasi, dar si raclele cu vesmintele ei sfinte, aflate in 
diferite biserici din tara, sunt asaltate de oameni si de flori. Traim cu 
totii nu doar o sarbatoare a credintei, ci si o sarbatoare a frumusetii 
si a gingasiei ultimelor flori de toamna. 
Florile cinstesc pe sfinti, asa cum evlavia oamenilor ii poarta in suflete.
La moastele unui sfant te duci cu inima plina de evlavie si cu mainele 
incarcate de flori. In Acatistele inchinate lor, sfintii sunt asemuiti cu florile 
cele inmiresmate din gradinele Cerului. Flori lumesti, dar si flori duhovnicesti 
daruiesc credinciosii sfintilor cei dragi.
Chiar si Maica Domnului a primit flori, acei crini ceresti, de la Arhanghelul 
Gavriil. Florile sunt un fel de rugaciuni ale mainilor, prinoase ale sufletelor 
noastre de smeriti muritori. Cu florile se identifica credinta, nadejdea,
bucuria oamenilor. Fara flori pamantul ar fi trist, iar Cerul ar fi gol fara sfinti.
Mireasma florilor si mireasma, tainica si lucratoare, a sfintilor!
O floare incanta ochiul, un sfant inmiresmeaza inima...
Cu un buchet de tufanele, mirosind a verde crud si a toamna tarzie, m-am 
inchinat si eu la racla cu vesmintele Sfintei Cuvioase Parascheva. Si parca, 
vreme de o clipa, sufletul meu s-a prefacut intr-o gradina mirosind a flori 
de toamna si a vesnicie de sfinti.

stefan s.
14 octombrie 2012, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva

Cainele lup

Tot ce se rataceste se pierde, cam asa spunea cineva...
Dincolo de sensul ei filosofic, aceasta zicere trebuie inteleasa 
si in sensul ei direct, adica al ratacirii efective. 
De cateva zile, in fata blocului in care stau, s-a aciuat un caine. 
Nu orice caine, ci unul lup. Mare, frumos, un exemplar bine 
hranit si ingrijit. Unul dintre acei caini care, desi nu au talia unui 
motan obisnuit, se pot bucura din plin de dulceata somnului pe 
o canapea din sufragerie. Toata casa e a lui, stapanul il rasfata 
si viata ii zambeste din plin. E ceva sa fii caine si, cu toate acestea,
la bucatarie sa se gateasca si pentru tine! 
Acum...Acum, bietul animal, indeparatat de rasfatul sau zilnic, si-a 
petrecut  cateva nopti sub bradul din fata blocului, dormind direct 
pe iarba rece. Cineva din bloc l-a ispitit cu ceva mancare, dar a 
refuzat. Se vedea, era vizibil ca suferea. Nu asta era elementul lui; 
ii era dor de stapani, ii era dor de casa lui. Avea si el un loc al lui 
in care se simtea bine, un acasa al sau. 
Astazi, omul de serviciu al blocului a rezolvat problema lupului 
ratacit. I-a gasit stapanii, se ratacise de ei...Asa sustinea el.
M-as bucura din suflet ca acest caine sa ajunga in familia lui, pe 
canapeaua lui, in acel loc care inseamna si pentru el ...acasa!

stefan s.
13 octombrie 2012

Sora cea mica a rugaciunii

Nichita Danilov in Romania literara nr. 39/2012, in articolul  
,,Negru pe negru si negru pe alb" spunea: 
,,Naturile conflictuale, cum sunt eu, isi gasesc mantuirea in 
fiecare poem" 
sau: 
,,As vrea ca poezia sa atinga sensul rugaciunii" 
sau: 
,,As vrea ca ultimele carti pe care le scriu sa fie carti de 
rugaciune". 
Nu ma asteptam, din partea poetului Danilov, la astfel de 
marturisiri. De fapt, vorbind deschis, putini sun poetii care isi 
lucreaza poemele intr-un spirit crestinesc. Mai ales, poetii 
tineri, rebeli in scris, ca si in viata de zi cu zi, de asemenea. 
Un poet, luat separat, nu-i altceva decat un pumn de tarana. 
Dar exista si tina care lumineaza, care radiaza si altceva decat 
vremelnicie. Si ma refer la tina din care sunt facuti sfintii, acesti 
oameni cu doua cetatenii declarate. 
Orice rugaciune e strabatuta de un anume fior liric. De ce nu ar 
fi si poezia la fel? De ce i-ar lipsi tocmai ei, sora mai mica a 
rugaciunii, samanta vitalitatii religioase?

stefan s. 
12 octombrie 2012

Cartea mangaierilor

Sa gasesti ,,Mangaierile filosofiei" ale lui Boethius, o carte pe care 
o caut de ani de zile, la doar 4 lei, asta da dar dumnezeiesc!
Doar 4 lei?!...Parca nu-mi vine sa cred...O carte din colectia 
,,Parinti si scriitori bisericesti", legata, cartonata, ideal ingrijita, la 
doar 4 lei, intr-un magazin de carte al Patriarhiei romane. 
De multe ori Dumnezeu ne aduce cate o mangaiere, desi, daca am 
judeca drept, astfel de bucurii, tinand seama de starea noastra 
pacatoasa, nu le-am merita. 
Boethius are o viata interesanta si o opera la fel de interesanta.
,,Mangaierile" sunt scrise in temnita, unde autorul suferea o 
condamnare pe nedrept, inainte de a fi executat. Opera, un dialog 
in poezie si proza, abia astept sa o citesc. Am inceput lectura ei si, 
din putinul parcurs, pot spune ca e o lucrare superba. Deja am dat 
si peste prima nedumerire (ce-mi plac cartile care imi produc nu 
doar mangaieri, ci si nedumeriri!): versul lui Boethius, de la Poezia 
a IV-a:
             ,,Sa n-ai nadejdi, nici teama..."
vers care se aseamana izbitor cu cel al lui Eminescu din ,,Glossa":
             ,,Nu spera si nu ai teama".
Sa-l fi citit Eminescu pe Boethius?
Nici nadejdea si nici teama nu l-au salvat, desi nevinovat, pe Boethius 
de la moarte. Si nu avea nici macar 45 de ani.

stefan s. 
11 octombrie 2012

Octombrie, sfarsit de vara tarzie

Suntem in 10 octombrie astazi.
Octombrie are frumusetea si blandetea unui serafim, intr-o 
seara de cantec si de visare.
Cerul e albastru, curat, ca poti sa-ti oglindesti sufletul in el.
Intorcandu-ma din oras, coplesit de maretia acestui octombrie, 
am mers pe jos, trei statii de masina. Pana acasa, am numarat 
vreo 10 fluturi albi. 
Exista un titlu de roman, parca desprins din realitatea clipei de 
acum: ,,Fluturii albi mor la sfarsitul verii". Da, vara acum sfarseste, 
in octombrie! 
Dimineata, pe pervazul exterior al ferestrei, rebegita de frig, o 
musca-bondar. Am bagat-o in casa si am asezat-o pe o floare, 
portocalie, de craita. Sotia mea, grijulie, a stropit floarea de craita 
cu apa indulcita. Musca si-a revenit, s-a hranit si, cand a batut 
soarele in fereastra, si-a luat zborul. Spre inaltul cerului, unde 
straluceste luna Crai-nou in mijlocul zilei.
Cand scriu aceste randuri, un fluture-amiral, Vanessa atalanta, 
tocmai a trecut prin dreptul ferestrei. In lumina si blandetea zilei 
face cercuri mari, inchizand in ele si coroana teiului din fata blocului. 
Octombrie, sfarsit de vara tarzie. 

stefan s. 
10 octombrie 2012

Jurnal de tara, 6, Satul meu, un scurt istoric

              Duminica, 19 august 2012
Particip la slujba de la biserica satului. Lume putina, suntem vreo 20 de
enoriasi cu totii. Atmosfera cu iz de copilarie; icoana cu Judecata de apoi, 
cu toata naivitatea ei, ma infioara si acum. Parintele, subtirel si cu o voce 
dulce si molcoma, se slujeste, la predica, de exemple din Pateric si chiar 
din ,,Mizerabilii" lui Hugo (celebrul furt de paine). 
In jurul bisericii se invart si croncane doi corbi. Ii stiu de ani de zile, sunt o 
pereche si isi au cuibull aici, la biserica. 
Biserica satului e veche, construita de doi frati boieri, in anul 1850; are 
162 de ani. Boierii au murit de mult, biserica a ramas.
Insusi amaratul asta de sat, care nu are nici macar o mie de locuitori, se 
poate mandri cu un anume istoric. Apare mentionat pentru prima data in 
documente, pe vremea domniei lui Simeon Movila, la 20 octombrie 1606, 
cand acesta ,,intareste fiilor lui Toader Stanijanul o parte din satul Siliste 
pe Somuz". Comuna mea apare in documentele vremii inca din timpul 
domniei lui Stefan cel Mare, cand vestitul voievod, la data de 31 iulie 1463, 
intareste lui Luca Arbore portar, satele Vorona si Rusi. Este posibil ca satul 
meu sa fi existat inca de atunci, dar lipsa documentelor sa-i anuleze o mai 
veche prezenta istorica. 
Recunosc, sunt tare mandru de satul meu si de vechimea lui. In peste 400 
de ani de existenta, cate nu s-or fi intamplat aici, pe dealul meu!
Dupa amiaza am petrecut-o cu fratele meu si familia lui. Nepotul meu 
Matei e adorabil. Am mancat, printre altele, un pastrav urias adus de 
fratele meu.
A fost duminica; m-am rugat, am citit 7 Acatiste si din Psaltire. 
Scrisoarea a VI-a: Trandafirul galben.

stefan s. 
9 octombrie 2012

Sarantocii si dreptul la lectura

Iata rezultatul unui sondaj: 50% dintre romanii intervievati n-au 
citit anul acesta nici o carte! Motivele sunt varii: dezinteres, 
neobisnuinta (exista o anumita inertie a refuzului lecturii) sau, mai 
ales, saracia. Exista multi oameni care nu isi pot permite luxul de 
a cumpara o carte. Pentru ei, cu pretul unei singure carti isi pot 
asigura necesarul de paine pentru o luna intreaga! 
Editurile se plang de preturile de cost ridicate; asa o fi, nu zic nu. 
Dar exista si edituri care, mai mult ca sigur, lucreaza cu profituri 
cel putin acceptabile. Si ma gandesc aici la Editura Humanitas, cea 
mai scumpa editura din tara. Si aici o fi lipsa de bani?
Cum sa-si permita un sarantoc, cat de pasionat cititor ar fi el, sa 
cumpere o carte de la aceasta editura? Sarantocii tarii (nu in mod 
ironic ii numesc asa pe bietii oameni) n-au si ei dreptul la lectura? 
i-as intreba pe cei de la Humanitas...Tot ce apare la aceasta editura 
e scump si de neatins. 
A stabili preturi inabordabile la carti, cum fac cei de la Humanitas, 
mi se pare tupeu obraznic si bataie de joc. O sfidare pe fata la 
adresa cititorilor care, de ce sa nu recunoastem deschis, cu banutul 
lor tin in viata si pe piata editurile.
E tragic, e de-a dreptul inuman sa nu ai banii necesari sa-ti cumperi 
o carte. Si unora, mai ales celor care editeaza aceste carti, nici ca le 
pasa.
Nu mai citeste romanul! se plang editurile. Cand mai firesc s-ar putea
intreba, cautand raspunsul in propria ograda: Oare de ce? 
Cartea e un lucru necesar, ar trebui sa se vanda ca painea calda. Cand 
colo ne este anihilata, in mod voit si inuman, deprinderea de a citi sau 
rasfoi o carte. Si ca sa refaci un automatism social, Doamne, cata apa 
va trebui sa mai curga pe garla Dambovitei!
De aceea inchei cu un mesaj: Sarantocilor din toata tara, uniti-va! 
Puneti mana de la mana... ca sa puteti citi o carte!...Si sa umflati 
buzunarele niciodata indeajuns de pline ale unora dintre edituri!

stefan s.
8 octombrie 2012

Cuvant despre betie

Exista in ,,Proloagele" de astazi un Cuvant despre betie, despre 
aceasta patima care duce pe multa lume la pierzanie. 
E bun lucru sa bei putin, ,,pentru slabiciunea trupeasca", mai ales 
daca detii un vin curat, de tara, daca mai exista astazi un astfel de 
vin curat! Inainte vreme vinul putea fi considerat, pe buna dreptate, 
leac si medicament, pe cand astazi, este un fel de otrava care actioneaza 
incet, dar sigur. 
,,Sa fugim, deci, fratilor, de dracul betiei"! 
Bun sfat, dar credeti ca dracului mai sus-pomenit ii place? Daca toti 
am fugi de dracul betiei, atunci ar muri de plictiseala incornoratul asta. 
Dracul betiei, desi are patima asta pe mana, nu bea niciodata. Asa 
cum, de altfel, nu mananca , nu doarme etc, la fel ca toti ingerii din 
cerul carora s-a separat. El nu oboseste niciodata, nu-si pierde 
rabdarea, asa ca n-are altceva de facut toata ziua decat sa ne intarate
cu patima lui. Si multi, impinsi usor de la spate, isi pun mintea cu el! 
,,La vin nu te imbarbata, ca pe multi i-a pierdut betia", asa se spune 
la ,,Pilde". Totul e sa te naravesti, ca, dupa aceea, mai lasa-te, daca 
mai poti! 
Sfantul Apostol Pavel zice: ,,Nu va imbatati de vin, intru care nu este 
mantuire". Incercati sa ii vorbiti unui betiv despre mantuire si va veti 
convinge cat de mare si de grea este patima betiei.

stefan s.
6 octombrie 2012, duminica

Un zambet nu costa nimic

Ieri, 5 octombrie, a fost Ziua internationala a zambetului. E pentru 
prima oara cand aud de o astfel de zi...mondiala! Dar, daca exista 
o zi internationala a fluturilor de matase, a carabusilor de mai, a 
sotronului, sau a baloanelor de sapun, de ce nu ar exista si o zi a 
zambetului?
Uite, daca m-ar intreba cineva ce este zambetul? n-as sti ce sa-i 
raspund... O manifestare fiziologica rezultanta a unei alteia psihologice? 
Probabil. 
Mai poetic spus, zambetul e floarea inimii. Acolo, in inima, isi are 
zambetul radacina, si infloreste pe fata si in ochii omului. 
Un om care zambeste e un om bun, dar sa nu cadem in greseala si 
sa confundam zambetul cu ranjetul...Despre hohotul de ras multi 
sustin, mai ales in plan spiritual, ca ar fi un viciu deja. Stiti, Hristos nu 
a ras niciodata (nici nu ar fi avut vreun motiv sa o faca, sa fim sinceri 
acum), dar se pare ca a zambit de multe ori, asa sustin unii teologi.
Un om care zambeste e un om integrat intr-un plan superior al vietii. 
Zambetul binedispune si se transmite, ca un impuls electric, de la un 
om la altul. Daca oamenii ar zambi mai mult, atunci incrancenarile de 
tot felul ar disparea cu totul. 
Zambetul nu costa nimic - si totusi e atat de scump la vedere.

stefan s.
6 octombrie 2012

Toboganul si cartea pentru copii

La un colt de strada, un om amarat vindea sase carti. Carti pentru 
copii, curate si bine pastrate, carti aparute in anii '70, cu file groase, 
tiparitura ingrijita si ilustratii frumoase. Adica, intr-un cuvant spus, 
acele carti pentru copii care imi plac mie cel mai mult si din care inca 
mai pastrez cu sutele in casa. Vazandu-mi interesul, omul acela m-a 
ispitit: - Trei lei, sefule, pe toate!...
Va dati seama, 0,50 lei o carte!!
Din pacate, aveam cartile respective, cu exceptia uneia dintre ele: 
Andre Maurois, ,,Tara celor o mie si una de mendre", carte aparuta la 
Editura Ion Creanga, in anul 1976. I-am dat un leu omului, iar acesta, 
cinstit, mi-a mai oferit o carte, pe care am refuzat-o. 
Cartea este tradusa din franceza de Ileana Vulpescu si este ilustrata de 
renumitul Done Stan, ale carui desene mi-au incantat copilaria. 
Cartea pentru copii este considerata de multi, si scriitori si cititori 
deopotriva, ca fiind cenusareasa literaturii. Un om batran nu se mai da 
pe tobogan, ar cadea in ridicol daca ar face-o, dar merge cu nepotelul 
de mana, in parc, sa-l dea pe tobogan. Acelasi om batran, in mod 
obisnuit nu mai citeste carti pentru copii, dar nepotelului ii va putea citi 
o astfel de carte. Mai cade in ridicol si acum? Nu cred. 
Exista multa bogatie intr-o carte pentru copii, o bogatie care poate fi 
explorata de orice suflet omenesc.
Fiti copii, zicea Mantuitorul, ca sa puteti castiga Imparatia cerurilor. 
Poate nu doriti sa ajungeti atat de departe, de aceea va zic: Ramaneti 
copii, ca sa va puteti bucura de toata frumusetea acestei lumi!

stefan s.
5 octombrie 2012

Parinti si copii

Nervos, chiar furios de-a binelea, l-a amenintat:
- Ma, nu ma enerva, ca te bat...Te bat rau, sa stii! 
Cine era furiosul? Un pusti, de vreo patru anisori; iar cel amenintat,
tatal sau.
Educatia copiilor nostri, trebuie sa recunoastem, e o problema nu prea 
usoara. Lasati de capul lor, copiii de astazi fac cam ce vor ei cu proprii
lor parinti. Suna aiurea, dar asta e realitatea!
Un copil alintat prea mult, devine un copil problema. Alintul si rasfatul 
sunt bine venite, dar in doze mici. Copilul ia seama iute la slabiciunile 
parintilor...si profita. Indrazneala copilului creste in proportie aritmetica 
cu slabiciunea propriilor sai parinti.
Avea dreptate inteleptul Solomon cand spunea: Cine isi cruta nuiaua, nu 
isi iubeste copilul! Numai ca, nuiaua nu mai este de mult un mijloc de 
educatie. Nu mai poti speria copilul cu bataia, ca in vremurile de demult;
chiar daca ai vrea, societatea civila te dezaproba si sanctioneaza totodata.
Un copil bine crescut trebuie sa fie produsul unor anumite limite si 
constrangeri, nu fizice, ci morale. El trebuie sa stie sa se desfete de vorba 
dulce a parintelui sau, dar si sa se supuna unei vorbe aspre si bine chibzuite.
Copilul trebuie sa inteleaga ca pasul lui mic va ajunge sa fie unul mare, numai 
la indemnul si sprijinul parintilor sai.
Ai grija mama si tata! Copilul vostru e un vlastar al propriilor voastre tulpini;
trebuie sa-l ajutati si sa-l indreptati in asa fel incat, crescand si rodind, acesta 
sa va semene. Altfel, munca voastra de parinte a fost zadarnica si lipsita de 
orice folos sufletesc. Doar asa se spune: copilul seamana parintilor sai!
Ce-ai udat si ai ingrijit, aceea va creste si va rodi, bunule parinte si iubitorule 
de fii!

stefan s. 
4 octombrie 2012

O perla lirica

Haiku este o poezie scurta si formata, ca tipologie clasica, din 
17 silabe si 3 versuri. Si totusi, cu un numar atat de putin de 
cuvinte se poate face o poezie atat de mare. Nu oricine apreciaza 
haiku-ul, si putini sunt cei care il inteleg pe deplin. Cati dintre noi 
inteleg subtilitatea lirica a unui astfel de haiku scris de poetul japonez 
Basho: 
           furuike ya
           kawazu tobikomu
           mizu no oto
cu o traducere aproximativa:
          vechi helesteu...
          o broasca sare in el 
          sunetul apei
Haiku-ul si traducerea lui sunt luate de undeva de pe Net.
Japonezii, cu grija lor exagerata pentru detalii, au slefuit liric haik-ul
pana la perfectiune. Se zice ca in Japonia sunt vreo zece milioane de 
scriitori de haiku. Bineinteles, nu toti sunt profesionisti, nu toti isi vad 
numele tiparit pe coperta vreunei carti. Multi sunt nestiuti de nimeni, 
simpli poeti amatori, care scriu doar pentru placerea lor proprie.
Stim cu totii ca dincolo de canoane si pretentii literare, poezia este o 
stare, care, ca si rugaciunea, se traieste cu inima. Exista oameni care 
nu dau doi bani pe o strofa din Apollinaire, in schimb, trei versuri naive 
scrise de persoana iubita au pentru ei valoare de adevarat talisman. 
In cele din urma, cine poate sa spuna ce e poezia?
De aceea, in oceanul poeziei, haiku-ul ramane o nepretuita perla lirica.
E o nestemata care ar putea sa stea la loc de cinste in coroana oricarui 
poet al lumii. 

stefan s. 
3 octombrie 2012

Jurnal de tara, 5, Un pod...poetic

              Sambata, 18 august 2012
La masa din curte, cu Aurica lipit de picioarele mele, am servit micul dejun: 
branza, de la stana, un ou ochi, o rosie si o cana cu ,,ceai de buruieni". In 
mar, la doi pasi de mine, doua cinteze ciripeau vesele. Insemn bucatele cu 
semnul crucii, si ma inchin si eu. Tata, din coltul lui, cu nelipsitu-i aer filosofic, 
mustaceste:
- Mai baiete, cand eram tanar si lucram la grajduri, am avut un magar. Il 
chema Rica. L-am surprins de cateva ori, seara, cum se inchina cu copita. 
Tragea cu copita o cruce mare pe pamant, apoi se culca...
- Bine, am inteles, ma asociezi cu Rica. Numai ca, eu zic altceva: Rica ala, 
magarul, era mai crestin decat matale.
Am strahanit  fasolea cu imbleciugul, adica am batut-o. Imbleciugul, asa ii 
spune aici la unealta asta rustica, cred ca e de pe vremea dacilor...Ia stai 
putin, oare dacii nostri cultivau fasolea?
Am pierdut doua ore ca sa iau la mana toti lujerii uscati de fasole si sa 
pigulesc fiecare teaca nedesfacuta. E atat de putina fasole anul asta incat 
orice bob trebuie pretuit cum se cuvine.
Am facut curat in podul casei si am gasit un soarece mort (otravit de 
,,grausorul" pus de mama). Podul casei e plin de viespi si de fagurii lor.
Aici, in vremea copilariei, vara, ma retrageam sa scriu versuri si sa visez 
ca voi deveni poet. Coboram, in scurta vreme, nadusit tot, nu de efortul 
depus, ci de caldura infernala din pod...In podul casei ma credeam poet, 
coborat cu picioarele pe pamant uitam de poezie si faceam tot felul de 
dracovenii.
Seara, la un ceai, Catisma din Psaltire si Acatistul Sfintei Muc. Ecaterina.
In amurg, un stol de randunele in aerul de deasupra ograzii. Vant subtire, si 
mere cazand, cu zgomot, in livada. Peste tot, un miros vegetal, greu de 
definit olfactiv, si zgomotul specific satului pregatindu-se de innoptare. Pana
la aparitia primei stele...e cale doar de murmurarea unui alt Acatist.

stefan s.
2 octombrie 2012

1 octombrie

1 octombrie. Inceputul Anului universitar.
Pana acum, acest eveniment nu insemna nimic pentru mine; de anul 
acesta, cu totul altfel stau lucrurile. Pentru fiica mea, astazi a fost prima 
zi de facultate. Pentru mine, un nou motiv de mirare: cand a trecut 
timpul? Iata-ma ajuns sa am copil la facultate!  Pare de necrezut acest 
lucru!
Tot astazi, hramul bisericii noastre: Acoperamantul Maicii Domnului. 
Am prins putin din slujba, fiind nevoit sa merg cu fii-mea la deschiderea 
Anului universitar. Ca de obicei, preotii de aici s-au comportat admirabil 
din punct de vedere organizatoric. Si-au dat seama ca agapele crestine 
nu sunt pentru babutele hraparete, asa ca au facut pachete, sa fie pentru 
toti enoriasii parohiei. Acestea sunt gesturi minunate: nu tin de foame, cum 
se zice, ci de o anumita satietate duhovniceasca.
Din oras m-am intors cu doua carti cumparate de la un anticariat din Centru: 
Joan Miro, ,,Culoarea visurilor mele" si Genevieve Laporte, ,,Cat de tarziu 
seara straluceste soarele", carti aparute la Editura Meridiane. Abia astept 
sa le citesc, mai ales ca  Joan Miro ma nedumereste intr-atat ca imi starneste
o apriga curiozitate. Si inca ceva: titlul cartii lui G. Laporte e de fapt un citat 
apartinanad lui Picasso, cel care pierdea noptile pictand. 

stefan s. 
1 octombrie 2012