Sitarul

Intr-o statie de autobuz, astazi, la ora 9 dimineata. 
Pe deasupra unui palc de tei, ca intr-o veritabila poveste 
vanatoreasca, a trecut in zbor un sitar. Autentic, nu cine stie ce 
inchipuire cinegetica. Adica, un Scolopax rusticola, asa cum ii 
spun specialistii. 
Am mai vazut sitari in Bucuresti, nu e primul. 
Cand a murit tata socru, cu 6 ani in urma, in ajun, ca o prevestire, 
in gradina blocului am vazut un sitar. In gradina blocului lui tata socru. 
Era o inserare de primavara, cu miros reavan de padure si arome de 
zambile de curand inflorite.
Cu cativa ani in urma, intr-o toamna aurie, alt sitar, si tot seara.
Si, ca sa inchei frumos aceasta insemnare, as mai nota urmatoarele: 
Ma aflam la Manastirea Cheia, intr-un pelerinaj de o zi, cand ma suna 
sotia. Am iesit de la Sfanta Liturghie si i-am raspuns la telefon. 
- Ghici ce pasare am in casa? m-a intrebat.
Am enumerat tot felul de pasari; n-am ghicit. 
- Un sitar, mi-a zis radiind de fericire. 
Era ranit; l-a gasit cazut sub zidul unui supermarket. 
- De unde stii ca-i sitar? am intrebat. 
- M-am uitat in cartile tale cu pasari...E bondoc, are cioc lung si dungi 
negre peste crestet. 
Avea dreptate, era un sitar; l-am vazut cand m-am intors, seara, acasa. 
Pacat ca nu l-am mai gasit viu, murise.

stefan s. 
1 noiembrie 2012