Pe strada unui Schit

De la piata Kogalniceanu, ca sa ajung  la Administratia Financiara, 
de pe str. Popa Tatu, am urcat pe strada Schitu Magureanu. Pe 
langa Cismigiu, in orele diminetii si in cantec dulce de pitigoi. Da, 
la inceput de noiembrie, Cismigiul fosnea de cantec si de lumina. 
De sus, de la Schit, pe trotuarul pustiu, cobora o maicuta, in hainele 
ei cernite, iute-iute, ca o furnica. A trecut pe langa mine, grabita, 
precum gospodina Otiliei Cazimir.
Am intrat in biserica Schitului; in linistea naosului, in penumbra lui, 
parca simteai fosnet de aripi de ingeri. Sunt frumoase bisericile noastre 
ortodoxe, pline de enoriasi, dar parca mai atragatoare raman asa, in 
linistea si singuratatea lor. M-am inchinat la icoane; la piciorul Crucii 
Mantuitorului, vaze cu flori de toamna (interesant modelul uneia dintre
aceste ulcele). Linistea bisericilor e odihnitoare; ce bine ar fi pentru sufletul 
nostru daca am face mai des popas in Casa Domnului!
In fata Schitului - de ce chiar aici? - piateta Papa Paul al II-lea, cu 
statuia recent beatificatului Papa chiar in mijlocul ei. Unii sustin ca acest 
lucru s-ar datora actiunii tot mai insistente a ecumenismului,  sau - de ce 
nu? - poate ca e un simbol mobilizator spre mult visata unificare crestina. 
Nepasarea tot mai mare a omului modern pentru cele religioase se vadeste 
si in cazul de fata: un simbol catolic in fata unei biserici ortodoxe vii, 
slujitoare, cu tot statutul ei de monument istoric.
N-am avut prea mult timp sa cuget la cele scrise mai sus, ca am intrat in 
sediul Administratiei Financiare, de unde am iesit abia dupa doua ore de 
stat la coada si cu gandurile vraiste. Asa se salbaticeste omul de azi, asa 
uita el de cele spirituale, ratacit fiind prin hatisurile lumii materiale. 

stefan s. 
5 noiembrie 2012