In lateralul blocului meu, un bloc obscur din partea de vest
a orasului, cresc cateva tufisuri.
Noaptea, in lumina lunii, tufisurile astea se aseamana cu acele
boschete ale romanticilor de demult.
Aici, in aceasta incalceala botanica, s-a aciuat o privighetoare.
Are un simt al proprietatii remarcabil.
Pe la 12 noaptea incepe sa cante...
Pentru noi, naivi locatari citadini, aceasta manifestare placuta
se numeste cantec.
Pentru ea, mai precis, pentru el, caci e un mascul, cu siguranta,
cantecul nu-i altceva decat un fel de gard sonor, cu care si-a
imprejmuit proprietatea...Un gard de sarma, zdravan, sanatos.
E singura familie din tufisurile de langa bloc. Nu se mai aude
alta privighetoare in jur. Cu toate acestea, pentru mai multa
siguranta, masculul si-a construit un gard solid in jurul
proprietatii sale. Pentru a tine la distanta pe eventualii rivali,
desigur.
Cand scriu aceste randuri, imi curge nasul, stranut teribil si am
un fular de lana legat in jurul mijlocului.
De ce?
Aseara, ascultand privighetoarea, am adormit cu geamurile de
la camera deschise.
La sase dimineata, privighetoarea tacuse de mult...
In timp ce eu ma gaseam intepenit, ca un bustean.
Bucuresti, oras gri si sufocat de atatea betoane, inca mai
poposesc in tine privighetori cu triluri dumnezeiesti!
Bucurati-va, oameni buni, in Bucuresti inca mai canta
privighetorile!
15 mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu