Pamantul si batranii nostri

Aseara, in drum spre biserica, am vorbit cu mama la telefon: 
sapa in gradina casei si asculta ciocarliile! 
La 70 de ani ai sai, mama mea e bucuroasa si-i multumeste 
lui Dumnezeu ca poate sa lucreze o ditamai gradina.
Pe cand eu, cu mult mai tanar decat ea, ma ofilesc in
Bucuresti si ma plang zilnic de dureri de oase.
Taranii nostri au iubit pamantul; nu sunt povesti naratiunile lui 
Rebreanu si a altor scriitori ca el.
Viata moderna il indeparteaza pe taran de pamantul sau; il 
momeste si ii intinde tot felul de capcane viclene. Si mai ajuta 
si politicienii, cu deja proverbiala lor nepasare.
Pamantul ne-a hranit si ne va hrani mereu. Nu poti sa-l neglijezi; 
e pacat in fata lui Dumnezeu sa-ti bati joc de o astfel de bogatie 
naturala.
La viitoarea judecata a lumii, insusi pamantul, cu oasele 
strabunilor ingropate in el, ne va fi judecator...
Cand scriu aceste randuri, inca mai simt mirosul pamantului de 
sub propriile-mi unghii. Si sangele macilor rosii valurind peste 
dealurile copilariei.
Mai da-le viata, Doamne, batranilor tarani, caci numai ei mai 
stiu sa se bucure de mireama divina a pamantului!


27 mai 2012