Gica si Tilica

Deja au inceput sa infloreasc teii, sa miroasa.
Nichita Stanescu avea, in fata blocului, un plop.
Il botezase Gica...
In fata blocului meu creste un tei...I-am zis Tilica.
Nu l-am vazut pe Gica, plopul lui Nichita...Il stiu doar pe 
Tilica, teiul meu.
In iunie, cand miresmele pamantului trimit cu gandul la 
Raiul transcendent, Tilica isi pune uniforma de maresal.
Rotund, parfumat, numai fireturi, Tilica parca se pregateste
de parada.
Atunci duhneste el dumnezeieste.
Atunci, mai ales noptile, isi trimite el aromele, prin ferestrele 
deschise, de-mi tulbura, in mod placut, visele.
In credinta poporului, teiul este un arbore sfant.
Cu siguranta ca, pe cararile Raiului cresc sumedenie de tei 
infloriti. In coroanele lor se ascund ingeri si canta filomele, 
silvii si multime de pasaret nemaiintalnit in lumea pamantenilor.
In vreme ce, la umbra teilor, ingana sfintii, cuprinsi de-o dulce 
moleseala cereasca, condace si icoase nemaiauzite vreodata.
In copilarie, ca sa ajung la biserica satului treceam pe sub 
umbra racoroasa a unor tei batrani. De aici, poate si aceasta 
obsesiva imagine a Raiului populat de multimea teilor in floare.
Au inceput sa infloreasca teii, sa miroasa.
Tilica, batran, greoi in ceea ce priveste avanturile vegetale, nu 
se grabeste. Ii lasa pe cei tineri sa-si risipeasca mai intai energia
si aromele.
Deocamdata, intre ramurile lui canta graurii. Si, din cand in cand, 
in racoarea serii, un mierloi, de culoarea murelor coapte, se da  
in spectacol.
In curand va inflori si Tilica. Si atunci, ca intotdeauna, mi se va 
face dor de Eminescu si de poezia teilor infloriti...
Nichita Stanescu avea, in fata blocului , un plop...
Eu, cel care scriu aceste randuri, il am pe Tilica!


16 mai 2012